— Nu mai e loc nici măcar pentru inimă? întrebă Walter. Sufletul nu mă interesează prea mult. Odinioară
sufletul îl
217
interesase considerabil. Acum însă, de cînd nu mai trăia decît pentru a citi filozofie, sufletul îl interesa mai puţin.
— Inima însă, adăugă el, inima. . Lucy clătină din cap.
— Poate că e păcat, recunoscu ea. Dar nu poţi primi nimic dacă nu dai nimic. Dacă îţi place viteza, dacă vrei să
parcurgi repede o distanţă, nu poţi să cari cu tine bagaje. Important e să ştii ce vrei şi să fii gata să plăteşti pentru asta. Eu una ştiu precis ce vreau, aşa încît renunţ la bagaje. Poţi să ţi le păstrezi dacă te decizi să călătoreşti cu un camion de transportat mobilă. Dar să n-ai pretenţia să te întovărăşesc, dragă Walter. Şi nici să n-ai pretenţia să
iau pianul tău cu coadă în avionul meu cu două locuri.
Se lăsă o lungă tăcere. Walter închise ochii. Ar fi vrut să moară. Mîna lui Lucy îi atinse faţa. Tresări. Simţi cum îi prinde între degete buza de jos şi i-o ciupeşte uşor.
— Ai cele mai delicioase buze, spuse ea.
Capitolul XVI
Soţii Rampion locuiau în Chelsea. Casa lor se compunea dintr-un mare atelier de pictor, care dădea în trei sau patru cămăruţe. în timp ce suna la uşa lor, într-o sîmbătă după-amiază, Burlap îşi spuse că mica lor locuinţă, cu tot aspectul ei cam dărăpănat, era foarte drăguţă. Mark Rampion o cumpărase pe nimic, absolut pe nimic, exact înainte de războiul mondial. Nu avea de plătit marile chirii de după război. Economisea astfel vreo sută cinzeci de lire pe an. „Ce tip norocos", reflectă Burlap, uitînd pentru o clipă că şi el locuia fără să plătească chirie lui Beatrice, dar amintindu-şi în schimb că tocmai cheltuise douăzeci şi patru de şilingi şi nouă pence la restaurantul unde o invitase la prînz pe Molly d'Exergillod.
Mary Rampion deschise uşa.
— Mark te-aşteaptă în atelier, spuse ea după ce se salutară. Mary se întreba fără să găsească un răspuns de ce-o fi
continuînd soţul ei să fie prieten cu acest individ. Ea -una îl detesta pe Burlap.
— E un fel de vultur, îi spusese soţului ei după ultima vizită a jurnalistului. Nu, nu un vultur, fiindcă vulturii se hrănesc cu stîrvuri, pe cînd Burlap e un parazit care trăieşte de pe urma oamenilor vii, şi încă de pe urma celor mai distinşi. Trebuie recunoscut că are un nas fin în acest domeniu. O lipitoare a spiritului, asta e. De ce-l laşi să-ţi sugă sîngele?
— De ce să nu-l sugă? răspunse Mark. Burlap nu-mi face nici un rău şi mă amuză.
— Cred că-ţi gîdilă vanitatea. -R rTfflrnliror *n niiQîirHţi ^
Un rniT|pHmppf |Q ■jdrpco calităţii şîngelui tău.
— Şi pe deasupra, continuase Rampion, are ceva în el.
— Cred şi eu, răspunse Mary, are printre altele sîngele tău. Şi sîngele tuturor celor de pe urma cărora trăieşte.
— Hai, nu exagera, nu deveni romanţioasă. Rampion se opunea tuturor hiperbolelor care . nu-i aparţineau.
219
— Ei bine, mie, îţi spun drept, nu-mi plac paraziţii. Mary vorbea decis. — Iar cu prima ocazie am să dau pe el cu puţin insecticid, să vedem ce se întîmplă. îţi promit.
Cu ocazia vizitei următoare, Mary îi deschise uşa şi-l invită să se ducă singur în atelier, ca şi cum ar fi fost un oaspete binevenit. Cu toate atavismele, forţa pbliteţei se dovedea mai puternică decît dorinţa de a-l stropi cu insecticide.
în timp ce se îndrepta spre atelier, Burlap se gîndea încă la probleme financiare. Amintirea sumei cheltuite pentru dejun îl rodea.
„Nu numai că Rampion nu plăteşte chirie, îşi spuse el, dar aproape că nu cheltuieşte un ban. Felul lor de viaţă, faptul că ţin o singură servitoare, că fac ei singuri menajul şi n-au automobil reduce desigur substanţial cheltuielile. E adevărat, au doi copii care trebuiesc daţi la şcoala". Cu ajutorul unei speculaţii, la care se dovedea foarte abil, Burlap reuşi să elimine de pe ecranul conştiinţei cei doi copii. „Şi totuşi, Rampion trebuie să cîştige bine. îşi vinde tablourile şi desenele la un preţ foarte bun. Şi orice scrie se vinde sigur. Ce face cu banii?" se întreba Burlap plin de invidie, în timp ce bătea la uşa atelierului, „îi economiseşte?"
— Intră, se auzi vocea lui Rampion din dosul uşii. Burlap îşi potrivi un surîs şi deschise uşa. Ah, tu erai, spuse Rampion. Mă tem că nu pot să-ţi dau mîna. îşi spăla pensulele. Ce mai faci?
Burlap schiţă un gest de plictiseală şi răspunse că simţea nevoia unei vacanţe, pe care însă nu şi-o putea îngădui.
Se plimbă prin atelier, privind cu respect tablourile. Sfîntului Francisc cu greu i-ar fi plăcut cele mai multe din ele. Dar ce viaţă, ce energie, ce imaginaţie pulsau în aceste pînze! In definitiv, viaţa era lucrul cel mai important.
„Cred în viaţă". Acesta era primul paragraf din profesiunea de credinţă a lui Burlap.
— Cum se numeşte tabloul acesta? spuse el oprindu-şe în faţa unei pînze de pe şevalet.
Ştergîndu-şi mîinile din mers, Rampion traversă încăperea şi se opri lîngă Burlap.
— Acesta? spuse el. Cred că titlul pe care i l-ai da tu ar fi Dragoste. Rîse. Lucrase cu chef în acea după-amiază
şi se afla într-o dispoziţie excelentă. Oamenii mai puţini rafinaţi, şi care nu prea fac caz de suflet, ar putea să
prefere un titlu mai greu de tipărit.
Rîzînd, îi sugeră cîteva dintre titlurile mai greu de tipărit. Burlap zîmbi cam forţat.
220
—- Nu ştiu dacă mai poţi găsi şi alte titluri, încheie Rampion răutăcios.
Prezenţa lui Burlap îl distra; avea sentimentul că îi revine datoria să-l scandalizeze.
Tabloul, format mic, era o pictură în ulei. Jos, în colţul din stînga, plasaţi într-un fel de adîncitură, între un prim plan de stînci negre, trunchiuri de pomi şi un fundal de prăpăstii stîncoase, un bărbat şi o femeie se îmbrăţişau sub o arcă compactă de frunziş. Cele două trupuri goale, al femeii alb iar al bărbatului de un cafeniu roşcat, constituiau izvorul întregii lumini din tablou. Stîncile şi trunchiurile de pomi din prim-plan îşi proiectau siluetele, datorită luminii răspîndite de cele două trupurk Lumina ajungea la frunzele de deasupra trupurilor şi arunca umbre în bezna groasă a frunzişului. Prelugindu-se din adîncitură în care se aflau ce doi, ea traversa tabloul, lăsînd impresia că iluminează şi dă naştere prin radiaţie unei flore uluitoare de trandafiri,crini} şi lalele uriaşe.
Cai, leoparzi şi mici antilope se plimbau printre flori gigantice. în fund, un peisaj se trasforma treptat din verde în albastru: marea sclipea printre dealuri, iar deasupra se desenau pe un cer albastru formele imense şi grandioase ale norilor.
— E splendid, spuse Burlap încet, dînd din cap în faţa tabloului.
— îmi dau totuşi seama că nu-ţi place deloc. Mark Rampion rînjea, parcă satisfăcut.
.—' De ce vorbeşti aşa? protestă Burlap cu o tristeţe blîndă de martir.
— Fiindcă se întîmplă să fie adevărat. Pentru tine, tabloul nu e destul de pătruns de spiritul blîndului Isus.
Dragostea, dragostea fizică— ca izvor de lumină, viaţă şi frumuseţe. Oh, nu! nu! Asta-i ceva mult prea vulgar şi carnal, un realism revoltător.
— îţi închipui că sînt doamna Gundy1?
— Nu, nu chiar doamna Grundy. Buna dispoziţie a lui Mark Rampion se transformase într-o ironie caustică. Mai degrabă eşti Sfîntul Francisc. Apropo, cum înaintează studiul tău asupra Vieţii lui? Sper că-ai făcut o descriere savuroasă a momentelor cînd îi lingea pe leproşi?