Deodată, găsi o explicaţie posibilă. Cînd Burlap'se opri să-şi tragă respiraţia, Rampion îl încuraja plin de simpatie.
— Ai nevoie de un capitalist, spuse el. Dacă aş avea o rezervă de cîteva sute sau mii de lire, le-aş investi în revistă. Din păcate, nu o am. N-am nici măcar doi bani, încheie el, aproape triumfător, iar expresia \\x\ de înţelegere se transformă brusc într-un rinjet.
în aceeaşi seară, Burlap atacă problema sărăciei predicate de Sfintul Francisc. „în picioarele goale, doamna Sărăcie se plimbă printre dealurile din Umbria." Aşa începea capitolul. Proza lui m clipele de exaltare avea tendinţa să devină vers alb. „Picioarele ei calcă pe drumurile albe de praf, care par, celor ce 227
privesc de pe zidurile înconjurătoare ale micilor oraşe, panglici albe, bine întinse, pe cîmpiile de la picioare..."
Urmau referinţe la lămîi cu trunchiul răsucit, la vii, Ia cîmpiile în terase, la „boii mari şi albi cu coarnele întoarse", la măgăruşii ce urcau răbdători cu poverile în spate pe cărările stîncoase, la munţii albaştri, la oraşele de pe dealuri, pierdute în depărtare şi semănînd cu miniatura unui Nou Ierusalim, dintr-o carte poştală ilustrată, la apele lacului Clitumnus renumite în antichitate 'şi chiar şi la cele şi mai venerabile ale lacului Transmene.
„într-o ţară, continuă Burlap, la un moment dat, sărăcia era un ideal practic şi realizabil. Pămîntul satisfăcea toate nevoile locuitorilor; specializarea profesională era redusă, fiecare ţăran era în mare măsură propriul său meşteşugar, propriul său măcelar, brutar, vînzător de legume şi de vin. O societate în care banii nu aveau?
comparativ, mare importanţă. Cei mai mulţi trăiau aproape fără să simtă nevoia banilor. Făceau comerţ direct cu lucrurile — obiecte de gospodărie create de ei, sau fructele bogate ale pămîntului — aşa că nu se foloseau deloc de metalul preţios care slujeşte la cumpărare. Idealul de sărăcie al Sflntului Francisc se putea aplica, pentru că
propunea stimei generale un mod de viaţă care nu se deosebea atît de mult de adevăratul mod de viaţă al contemporanilor mai umili. Sflntul Farncisc sfătuia pe cei avuţi şi pe membrii societăţii cu o specializare profesională — pe acei care trăiau mai ales de pe urma banilor — să se declare mulţumiţi cu ceea ce le oferea natura, aşa cum făceau inferiorii lor pe plan social. Cît de mult s-au schimbat astăzi lucrurile!" Burlap recăzu în versul alb, înfiorat, de astă dată, mai mult de un sentiment de indignare decît de o pasiune lirică. „Sîntem cu toţii specialişti; trăim numai de pe urma banilor, şi nu a adevăratelor valori; trăim printre abstracţii îndepărtate şi nu în lumea prezentă, în dezvoltare şi perfecţionare." Protestă apoi împotriva „marilor maşini care după ce-au fost sclavii omului au devenit acum stăpînii lui", împotriva standardizării, împotriva vieţii industriale şi comerciale şi împotriva efectului ei deprimant asupra sufletului omenesc (pentru care, în cele din urmă, împrumută cîteva din remarcele preferate ale lui Rampion), „Banii, conchise el, iată sursa tuturor relelor, necesitatea fatală care îi sileşte pe oameni să lucreze din greu pentru a trăi de pe urma lor şi nu a valorilor adevărate. Unui om modern, idealul Sfînţului Francise îi apare fantastic şi complet demenţial. Doamna Sărăcie a fost redusă în condiţiile societăţii moderne la o stare de decădere, ajungînd să semene cu.o servitoare, îmbrăcată cu un şorţ mizerabil şi cu pantofii găuriţi. . Nici un om în toate minţile n-ar mai visa s-o
228
urmeze. Ca să idealizezi o Dulcinee atît de respingătoare ar trebui să fii mai ţicnit decît Don Quichote. în, societatea noastră modernă idealul Sfîntuiui Francisc e irealizabil. Am făcut ca sărăcia să fie detestată. Asta nu înseamnă însă că îl putem ignora pe Sfîntul Francisc, socotindu-l un visător nebun. Nu. dimpotrivă, noi sîntem nebuni, nu el. El e doctorul acestui balamuc. Nebunilor, doctorul le apare ca singurul nebun. Cînd ne vom reveni, vom înţelege că doctorul fusese tot timpul singurul om sănătos. In situaţia de faţă, idealul Sfîntuiui Francisc e irealizabil. Concluzia: lucrurile trebuiesc schimbate radical. Noi tindem Spre crearea unei alte societăţi, în care Doamna Sărăcie să nu fie o nenorocită de servitoare, ci o splendidă întruchipare a luminii, a graţiei şi a frumuseţii. Oh, Sărăcie, Sărăcie, splendidă Doamnă Sărăcie!.. ".
Beatrice intră odaie şi îi spuse că cina e pe masă.
— Mănînci două ouă, porunci ea, exprimîndu-şi solicitudinea pe un ton răstit. Trebuie să le mănînci pe amîndouă. Le-am făcut special pentru tine.
— Te porţi cu mine de parc-aş fi fiul risipitor sau viţelul gras pus la îngrăşat, spuse Burlap.
Clătină din cap, zîmbi ca personajele din tablourile lui Sodoma, şi atacă şi al doilea ou.
— Am nişte acţiuni la o societate de gramofoane, spuse Beatrice. Aş vrea să-ţi cer părerea asupra lor. Au crescut atît de brusc.
— Gramofoane! exclamă Burlap. Stai puţin. . îşi dădu părerea.
aldous huxley punct contrapunct
* *
Capitolul XVII
Ploua necontenit. Spandrell simţea că bureţii şi mucegaiul îi năpădesc sufletul. Culcat în pat, închis în camera lui tristă sau sprijinindu-se de tejgheaua unei cîrciumi. avea tot timpul senzaţia acestei excrescenţe vîscoase, pe care o observa cu un ochi lăuntric.
„Fă măcar ceva, îl implorase deseori mama lui. Orice."
Toţi prietenii îi spuseseră acelaşi lucru, repetîndu-l stăruitor ani de zile.
Să-l ia dracu dacă avea de gînd să facă ceva. Munca, evanghelia muncii, sfinţenia muncii, laborare est orare1 —
ce tîmpenii!
— Munca! izbucnise el odată plin de dispreţ împotriva acuzaţiilor logice ale lui Philip Quarles, jnunca nu-i cu nimic mai respectabilă decît alcoolul si slujeşte exact aceiasT"sc~dpT îjj^ distrage atenfia, te face_să-ţi iuji_^nj^^J^nca..nu,-i^cl£c.it_un stupefiant! E umilitor că oameau_n.U. pot trăi treji, _ fără stupefia fiteTE
umilitor că n-au curajul să vadă lumea şi sa se vadă pe ei înşişi cum sînt în realitate. Trebuie să se drogTîeze'
muncind. T£ idiot. Evanghelia muncii e evanghelia prostiei şi a fricii. Munca poate fi o rugăciune; dar poate fi şi politica struţului, sau o bătaie de cap nemaipomenită. Munca înseamnă să te ascunzi de tine însuţi. Nu-i de mirare că adepţii lui Samuel Smiles1 şi marii afacerişti fac apologia muncii, căci îşi întăresc astfel iluzia existenţei şi chiar a importanţei. Dacă n-ar mai munci, majoritatea ar avea revelaţia că, de fapt, nici nu există.
Nişte găuri cu aer, nimic mai mult. Nişte găuri care emană o duhoare cam împuţită. Am impresia că cele mai multe suflete gen Smiles put urît. Nu mă miră că n-au curajul să înceteze de-a mai munci. Ar putea să descopere ce sînt, sau mai degrabă ce nu sînt. N-au curajul să rişte.
1 Munca e rugăciune (lat.).
1 Samuel Smiles (1812—1904), scriitor scoţian, autor de cărţi ce recomandă metode de „perfecţionare" a caractemlui (Caracterul; Datoria).
233
— Şi ce-ai descoperit despre tine, datorită curajului tău? îl întrebase Philip Quarles, Spandrell rinjise cam melodramatic.
— Mi-a trebuit mult curaj, spusese el, ca să mă pot uita la ce-am descoperit. Dacă n-aş fi fost atît de temerar, m-aş fi apucat de muncă sau aş fi devenit de mult morfinoman.