Spandrell juca puţin teatru, pentru ca purtarea lui să apară mai logică şi mai romantică decît era în realitate.
Inactivitatea lui se datora unei lenevii cronice şi unor principii morale perverse şi aiurite,_ In fond, ţrîndăvia îi consolida şi alimentaT principiile. Spandrell n-ar fi descoperit niciodată că munca e unj rfrneîcTios, dacă n-ar fi fost de o lene incurabilă, pentru^ ' ti'i l ti t dt Că avusse care căuta o' lustii'icare şl un motiv, ti adevărat Că nevoie cte mult curaj ca sd nu lăLd nimic; era leneş, în ciuda urmărilor nefaste pricinuite de -plictiseala cronică, ce putea deveni, ca acum, aproape insuportabil de acută.
Obişnuinţa lenei era însă atît de adîncă, încît, pentru a o înlătura, ar fi avut nevoie de un curaj mai mare decît acela necesar pentru a suporta tortura plictiselii, provocată tot de lene. Mîndria îi consolidase lenea congenitală
— mîndria unui om capabil, conştient că nu e destul de înzestrat, mîndria unui admirator al înfăptuirilor grandioase, incapabil să depună însă o muncă originală şi care nu voia cu nici un preţ să se umilească în încercări sortite ^dinainte eşecului sau să se înjosească depunînd un efort mai mic, chiar dacă aceasta i-ar fi putut oferi satisfacţii.
— îţi vine uşor să vorbeşti despre muncă, îi spusese e) lui Philip. Tu poţi să realizezi ceva, pe cînd eu... Ce vrei să mă fac? Funcţionar de bancă? Comis-voiajor?
— Mai există şi alte meserii, spusese Philip. Şi cum ai ceva bani, ai putea să studiezi, să te ocupi de istoria naturală..
— Aha, ai vrea să devin un colecţionar de furnici, nu-i aşa? Sau să scriu, ca unii, lucrări despre cum foloseau Angevinii săpunul. Un unchi bătrîn şi maniac. Ascultă-mă pe mine, n-am chef să devin un unchi maniac. Dacă, într-adevăr, nu-s bun de nimic, prefer sincer să rămîn cum sîrit. Nu vreau să fac pe savantul, şi nici pe colecţionarul maniac. Vreau să rămîn ceea ce m-a făcut natura — o nulitate.
De la cea de a doua căsătorie a mamei sale, Spandrell înfăptuise tot timpul, cu premeditare, lucrurile cele mai îngrozitoare, dusese viaţa cea mai ticăloasă şi îşi încurajase dinadins cele mai detestabile apucături. Ceasurile nesfîrşite de răgaz şi le petrecea în desfrîu. Se; răzburja-^pe mama lui, ca şi pe el, fiindcă fuseseră buni şi feriyţi în><fnod prostesc. Djn ciudă faţă de ea, din ciudă faţă de sinr/iem^ciucULfaţă de Dumnezeu.
Spera în pvktpnţa unui jaţj în rjirţ sfi fMlinffa dar regreta în acelaşi timp că nu poate crede cu adevărat în existenţa iadului. Indiferent dacă iadul exista sau nu, simţise, încă de pe vremea cînd era tînăr, o satisfacţie, şi chiar un fior, ştiind că săvîrşeşte un lucru rău şi condamnabil. Desfrîul are în el ceva atît de monoton, o tristeţe atît de absolută şi de disperată, îneît numai foarte puţini oameni, dotaţi cu o inteligenţă submediocră, sau predipuşi la viciu în mod cu totul neobişnuit, pot să se bucure sincer şi neîntrerupt de practicarea regulată a viciului, sau să
creadă în continuare, cu convingere, în caracterul lui infam. Desfrînaţii din obişnuinţă nu se simt bine cînd nu-l pot practica. Obişnuinţa transformă plăcerile desfrînate în necesităţi terne şi zilnice. Bărbatului care s-a obişnuit cu femeile uşoare sau cu ginul, cu opiumul sau cu flagelarea, îi este tot atît de greu să trăiască fără viciul lui, pe cît de greu i-ar fi să trăiască fără pîine şi apă, deşi poate practicarea constantă a viciului a devenit în sine la fel de monotonă ca şi morfolitul unei coji de pîine sau băutul unui pahar cu apă de la robinetul din bucătărie.
Obişnuinţa se dovedeşte fatală atît sentimentului că faci un rău, cît şi bucuriei reale. După cîţiva ani, evreul convertit sau sceptic, ca şi hindusul cu concepţii moderne ajung să mănînce carnea de porc sau de vacă cu o indiferenţă care,'în ochii confraţilor credincioşi dogmei, trece drept cinism brutal. Acelaşi proces are loc şi cu desfrînatul obişnuit. Actele, care la început păreau pasionante prin caracterul lor profund josnic, devin, prin repetiţie, neutre din punct de vedere moral. Cel' mult, puţin dezgustătoare, căci practicarea celor mai multe vicii e urmată de reacţii fiziologice deprimante, care însă şi-au pierdut—nota josnică, ajungînd comune., p grei) ra rutina să pară un lucru
Josnic.
Frustrat treptat, datorită obişnuinţei, atît de satisfacţiile puternice, cît şi de sentimentul sigur că săvîrşeşte un păcat (care constituiseră întotdeauna o parte din plăcerea lui), Spandrell se îndreptase, cu un fel de disperare, spre rafinamentele viciului. Dar aceste rafinamente nu produc la rîndul lor rafinamente ale senzaţiilor. Din contră; cu cît viciul e mai rafinat prin bizareriile lui exagerate, mai neobişnuit şi mai anormal, cu atît mai ternă, mai disperată şi mai lipsită de emoţie devine şi practicarea lui. Imaginaţia se poate exersa inventînd cele mai improbabile variaţii pe o temă sexuală normală; produsul emotiv al tuturor varietăţilor de orgii e însă veşnic acelaşi — o senzaţie monotonă
-de umilire şi degradare. E adevărat, mulţi oameni (şi în general aceştia sînt cei mai civilizaţi, cei mai rafinaţi şi mai sofisticaţi din punct de vedere intelectual) tînjesc după acte josnice, şi îşi
O
235
urmăresc cu pasiune propria decădere, complăcîndu-se în orgii nesfîrşite, în prostituări masochiste, în contacte sexuale indiferente şi aproape bestiale cu necunoscuţi, şi în legături cu persoane vulgare şi lipsite de educaţie din sînul claselor de jos. Un rafinament intelectual şi estetic excesiv implică riscul de a te costa scump, putînd să
ducă la o degenerare emotivă stranie; chinezul perfect civilizat, cu pasiunea lui pentru artă şi cruzime, suferă de o altă formă a aceleiaşi boli care-l face pe estetul modern şi perfect civilizat să prefere soldaţii din gardă, apaşii, promiscuitatea umilitoare şi violenţele. „Din punct de vedere intelectual e un rafinat, din punct de vedere sexual e un decăzut", aşa îl caracterizase odată Rampion pe Spandrell, chiar în prezenţa acestuia. . Cu cît e mai -
ffrfijTatJ ci] fitî-t—e mai decăzut" Lui Spandrell, pe de altă parte, nu-i plăcea să se 'umilească. Urmările pe plan emptiv ale tuturor rafinamentelor posibile ale viciului îi păreau uniforme şi monotone. Lipsite de orice emoţie caracteristică, indiferent dacă trezesc satisfacţii sau remuşcări, simplele senzaţii de excitare şi plăcere fizică
devin fade. Corupţia tineretului constituia singura formă de desfrîu care-i mai producea o emoţie vie. ^nimat, aşa cum ghicise Rampion, de ciudata lui_ură, cît şi de dorinţa de răzbunare împotriva legăturilor sexuale —
sentiment: datorat: .§pjy±lui_jivut la cea de-a doua căsătorie a rnâmei_§aje_ şi survenit într-un moment de nelinişte din adolescenţă, cînd în procesul normal de educaţie ca odraslă a marii burghezii învăţase să fie rafinat şi să îşi refuleze ca un gentleman înclinările josnice — Spandrell simţea încă o satisfacţie deosebită de a perverti, prin ceea ce el considera ca o umilire a plăcerii senzuale, pe surorile nevinovate ale femeilor prea mult iubite şi de aceea detestate, care personificau în ochii lui acel instinct nesuferit. Cu ura unui om din evul mediu, Spandrell se răzbuna, nu ca asceţii şi puritanii, mortificînd trupul detestat al femeilor, ci învăţîndu-l să se abandoneze plăcerilor pe care el le considera funeste, tentîndu-l şi mîngîindu-l pentru a-l face să se răzvrătească definitiv şi să cîştige lupta cu sufletul conştient. în etapa finală a răzbunării, Spandrell insinua treptat în sufletul victimei sentimentul puternic că a săvîrşit un lucru rău şi josnic, complăcîndu-se în delirul pe care chiar el i-l provocase.