— Victima mea?
— Soţul încornorat. Carling! nu-l cheamă aşa? Walter se înroşi, cuprins de o mare jenă. — îşi poartă coarnele ca toţi ceilalţi.' Absolut tradiţional. îl privi pe Walter şi se bucură să citească nefericirea g£ faj£_ 'u'- — L-am găsit înecîndu-şi durerea^orrtinuă el cu răutate. O îneca în whisky. Celebrul remediu roman-tic.
Spandrell simţea o uşurare să se poată răzbuna pe cineva pentru nefericirile mi.
Capitolul XVIII
Debarcară la Port Said. Flancul vaporului părea o prăpastie de fier. La picioarele lui, şalupa juca pe valurile leneşe ale unei mări murdare; între marginea bărcii şi ultima treaptă a scării de pe peretele vaporului se deschidea şi se închidea rînd pe rînd o mică prăpastie. Pentru nişte picioare sănătoase săritura n-ar fi însemnat nimic. Philip însă ezită. Să sară cu piciorul infirm înainte ar fi însemnat să se prăbuşească în momentul cînd atingea fundul şalupei; pe de altă parte, dacă se lăsa pe seama piciorului infirm ca să-şi facă vînt cu el, avea toate şansele să se dea în spectacol, căzînd grămadă. Un ofiţer care sărise înaintea lui puse capăt situaţiei penibile.
— Luaţi mîna mea, strigă el, observînd ezitarea lui Philip şi motivele ei.
— Vă mulţumesc foarte mult, spuse Philip, ajuns cu bine în barcă.
— E un lucru neplăcut, spuse celălalt. Mai ales dacă ai un singur picior sănătos, nu?
— Foarte neplăcut.
— Aţi fost rănit în Războiul Mondial? Philip dădu din cap negativ.
— Accident cînd eram copil, explică el, în stil telegrafic, în tip ce sîngele îi năvălea în obraji. Uite-o pe soţia mea, mormăi el, fericit că găseşte un pretext ca să scape. Elinor sări şi se sprijini de el pentru a-şi recăpăta echilibrul. îşi ocupară locurile în celălalt capăt al şalupei.
— De ce nu m-ai lăsat să sar eu prima şi să te ajut? întrebă ea.
— Lasă că m-am descurcat şi singur, răspunse el scurt, şi pe un ton care o făcu să nu mai spună nimic.
Elinor se întrebă ce se întîmplase. Ceva în legătură cu infirmitatea lui? De ce se comporta atît de ciudat cînd era vorba de piciorul infirm?
Chiar şi lui Philip i-ar fi venit greu să-i explice ce anume din întrebarea ofiţerului îl supărase. La urma urmei, faptul de a fi
246
călcat de o căruţă nu era deloc ruşinos. Iar lăsarea la vatră, ca reformat, nu putea constitui un gest nepatriotic. Şi totuşi, fără să existe vreo raţiune, întrebarea îl tulbura, ca toate întrebările de acest fel sau orice remarcă directă la adresa infirmităţii sale; afară doar dacă o făcea el, dinadins.
Discutînd cu Elinor despre Philip, mama lui spusese odată:
— Philip era ultimul om căruia ar fi trebuit să i se întîmple un astfel de accident. De mic, a fost cu gîndul aiurea, înţelegi ce vreau să spun. îi venea întotdeauna foarte uşor să se lipsească de tovărăşia altora. îi plăcea prea mult să se claustreze în propria-i tăcere. Ar fi reuşit poate să înveţe cum să iasă din această tăcere dacă n-ar fi suferit accidentul acela oribil, careta ridicat între el şi lumea înconjurătoare o barieră artificială. în primul rînd n-a mai putut face sport, iar asta a slăbit contactul cu ceilalţi copii; a reuşit, în schimb, să fie jnai singur şi să
dispună de mai mult timp liber pentru lectură. în plus (sărmanul Phil!), jnfirmiiaţea^ reprezenta noi motive de timiditate şi un sentiment de inferioritate. Copiiipotfi_Jrjgrr'>7i't"r <^p ^HI?1; la şcoală îşi băteau uneori joc de el.
Iar mai tîrziu, cînd a început să dea atenţie fetelor, aş fi vrut foarte mult să meargă la dans sau să joace tenis în campionate. Nu putea însă nici să valseze şi nici să joace tenis. Şi fireşte nici nu voia să se ducă ca spectator sau ca intrus. Bietul lui picior strivit începuse să-l ţină la o distanţă fizică de feteje de vîrsta lui. Şi mai ales la o distanţă psihologică. Cred c|i s-a temut întotdeauna (în secret, fireşte, şi fără 3-0 mărturisească), că fetele ar putea să rîdă de el, aşa cum făceau unii băieţi; nu voia să rişte să fie respins în favoarea altuia care nu avea acest handicap. Nu-i vorbă, nici aşa n-a manifestat vreodată mare interes pentru fete, adăugase doamna Quarles.
Elinor rîsese.
— Nu mi-aş fi închipuit.
— Altfel n-ar fi căpătat obiceiul să le evite cu tot dinadinsul. Nu s-aţ fi sustras atît de sistematic de la orice fel de contact personal — atît cu fetele, cît şi cu băieţii. Nu admite decît legăturile -intelectuale.
— Ca şi cum s-ar simţi în siguranţă doar în mijlocul ideilor, spusese Elinor.
~Ţ Da, acolo se simte ca la el acasă, e sigur de superioritatea - lui. în afara unui cerc de intelectuali, se teme şi e bănuitor. N-ar trebui. Am încercat mereu să-l încurajez şi să-l scot din izolare, dar nu se Iasă ademenit şi se retrage în cochilia lui. După o pauză, doamna Quarles adăugase: accidentul n-a avut decît un singur rezultat bun.
L-a ferit de front, în timpul Războiului
247
Mondial, şi probabil de moarte; fratele lui a fost ucis în luptă.
Şalupa începu să se îndrepte spre ţărm. Dintr-un zid ameninţător de fier negru, transatlanticul devenea, în timp ce barca se-ndepărta, un vapor uriaş, văzut în ansamblul lui. Nemişcat între mare şi văpaia albastră a cerului, vasul părea reclama unei croaziere tropicale din vitrina unei agenţii de voiaj de pe Cockspur Street.
„întrebarea lui a fost impertinentă, îşi spunea Philip. Ce-I privea dacă am fost sau nu rănit în Războiul Mondial?
Cu cîtă satisfacţie se gîndesc la războiul lor ofiţerii ăştia de carieră!7 Ei bine, ar trebui să fiu recunoscător că n-am luat parte la această porcărie. Sărmanul Geoffrey!" îşi aminti de fratele mort.
— Şi totuşi, încheiase doamna Quarles după o pauză, într-un anumit sens aş fi vrut să ia parte la război.
Oh, nu din motive de patriotism înfocat, ci fiindcă, dacă aş fi avut garanţia că n-avea să fie ucis sau mutilat, războiul l-ar fi vindecat — poate violent sau dureros, dar l-ar fi vindecat. I-ar fi sfărîmat poate cochilia şi l-ar fi eliberat din închisoarea în care s-a vîrît singur. L-ar fi eliberat din punct de vedere emotiv, căci intelectul lui. e destul de liber. Poate prea liber, după părerea mea demodată. Doamna Quarles zîmbise cam trist.
— I-ar fi îngăduit să meargă în lumea largă, în loc să stea închis în indiferenţa lui.
— Dar indiferenţa la el e ceva firesc, nu? obiectase Elinor.
— într-o oarecare măsură. Pe de altă parte e o obişnuinţă. Dacă ar putea să se dezbare de ea ar fi mult mai fericit. Cred că-şi dă seama, dar nu reuşeşte să scape de ea. Dacă cineva ar putea s-o facă pentru el. . Războiul a fost totuşi ultima ocazie, iar împrejurările n-au îngăduit să profite de ea.
— Slavă Domnului!
— Da, poate că ai dreptate.
Şalupa ajunse la ţărm, iar1 ei săriră pe uscat. Căldura devenise năprasnică, pavajul ardea, iar aerul era plin de praf. Un gentleman măsliniu, cu fes pe cap, le zîmbi dezvelindu-şi dantura, îi privi cu ochii vii, negri şi lichizi şi făcu o droaie de gesturi de balet, încercînd să le vîndă covoare. Elinor era de părere că trebuie expediat. Philip însă îi spuse:
— Nu-ţi consuma energia. E prea cald. Opune o rezistenţă pasivă şi fă-te că nu pricepi.
Continuară să înainteze ca nişte martiri într-o arenă, în timp ce gentleman-ul cu fes le dădea tîrcoale ca un leu flămînd. Dacă nu vor covoare, atunci poate îi interesează nişte perle artificiale. Nu vor nici perle? Atunci poate havane autentice, la un penny jumătate bucata. Sau un pieptene de celuloid. Sau o imitaţie de 248