251
«v „,.
— Iar împreună ne putem prezenta ca Ramola Saville. despre ale cărei modeste poezii ne-aţi scris cuvinte atît de amabile.
Burlap dădu mîna cu cele două doamne şi spuse ceva despre plăcerea de a întîlni pe autoarele unei opere pe care o „armidase" atît de mult. „Cum Dumnezeu scap de ele?" se întrebă el. Debordau de energie, de forţă şi de voinţă! Nu era uşor. în sinea lui se cutremură. „Parcă-s nişte locomotive" fu concluzia lui. Şi au să-l bată la cap ca să publice mai departe versurile lor idioate. Versurile lor obscene — căci aşa erau, considerate în raport cu vîrsta, energia şi aspectul acestor femei — pur şi simplu obscene. „Scîrbele!" îşi spuse el, furios că obţinuseră
ceva de la el uzînd de false aparenţe şi că, profitînd de nevinovăţia lui, îl escrocaseră. în acel moment o văzu pe domnişoara Cobbett. Ţinea în braţe teancul de corecturi, întrebîndu-l din priviri ce să facă. Burlap clătină
din cap.
— Mai tîrziu, spuse el, cu un aer demn şi editorial. Domnişoara Cobbett se întoarse, dar nu mai înainte ca
Burlap să poată observa expresia de triumf şi batjocură de pe faţa ei. Blestemata! Devenise insuportabilă!
— Am fost atît de mişcate şi de încîntate de scrisoarea dumneavoastră amabilă, spuse cea mai voinică dintre doamne.
Burlap scoase un surîs franciscan.
— Mă bucur că pot să fac ceva pentru literatură.
— Sînt atît de rari acei care manifestă interes.
— Aşa e, sînt foarte rari, reluă domnişoara Hignett.
Şi, vorbind cu viteza celui ce încearcă să spună: capra crapă piatra — piatra crapă capra, cît se poate de repede şi cu cît mai puţipe greşeli, începu să-i povestească viaţa şi necazurile lor. Se părea că locuiau împreună la Wimblendon, conspiraţia cu Romola Saville împlinise şase ani şi că numai o singură dată. din nouă încercări, li se publicase ceva din ce scriseseră. Nu îşi pierduseră însă curajul. Ştiau că într-o zi o să răsară şi steaua lor.
Continuaseră să scrie. Scriseseră foarte mult. Domnul Burlap era oare interesat să vadă piesele lor? Domnişoara Hignett deschise o servietă şi puse pe masă vrafuri masive de pagini bătute la maşină. Erau piese istorice, în versuri albe. Se numeau: Fredegond, Bastardul Normandiei, Semiramida şi Gilles de Retz.
în cele din urmă plecară, luînd cu ele promisiunea lui Burlap că le va citi piesele, că le va publica un ciclu de sonete şi că va veni să ia masa la ele la Wimbledon. Burlap suspină. Apoi. recompunîndu-şi figura nemişcată şi aerul de superioritate, o sună pe domnişoara Cobbett.
— Ai adus corecturile? o întrebă el distant şi fără să se uite la ea.
252
Domnişoara Cobbett i le înmînă.
— Am telefonat şi le-am spus să se grăbească cu restul. -— Bine.
Se lăsă tăcere. Domnişoara Cobbett o întrerupse şi, deşi Burlap nu catadicsi să îşi ridice privirea spre ea, îşi dădu seama din tonul vocii ei că zîmbea.
— Această Romola Saville a dumneavoastră a fost o surpriză cam neplăcută, nu?
Loialitatea domnişoarei Cobbett faţă de memoria lui Susan fusese cu atît mai puternică cu cît sentimentul era forţat şi premeditat. Şi ea se îndrăgostise de Burlap. Loialitatea ei faţă de Susan şi de spiritualitatea platonică care era specialitatea lui Burlap în materie de amor (la început credea că e serios cînd îi spunea tot timpul cuvinte atît de frumoase) se întărise în lupta continuă împotriva dragostei. Burlap, care avea o mare experienţă în aceste probleme, îşi dăduse în curînd seama, după
felul cum ea răspunsese la primele lui avansuri platonice, că de data asta, exprimat în limbajul vulgar pe care chiar diavolul din el de abia mai îndrăznea să-l folosească, o feştelise. Persistenţa n-ar fi dus decît la o înrăutăţire a înaltei sale reputaţii spirituale, în ciuda faptului că fata se îndrăgostise de el, şi poate chiar din acea cauză (căci îndrăgostindu-se, domnişoara Cobbett înţelesese cît de uşor ar fi putut să trădeze cauza lui Susan şi a unui spirit pur, şi conştient de primejdie, se opusese), Burlap pricepuse că ea n-o să-i îngăduie niciodată trecerea, chiar treptată, de la spiritualitate la o dragoste carnală, fie ea oricît de rafinată. Nefiind îndrăgostit de ea, căci domnişoara Cobbett nu deşteptase în el decît un sentiment vag şi adolescentin de dorinţă — pe care aproape orice femeie destul de prezentabilă putea să i-l satisfacă — lui Burlap nu-i venise greu să înţeleagă şi să se retragă. Retragerea, calculase el,-
avea să consolideze admiraţia ei pentru spiritualitatea lui şi avea să-i sporească dragostea. Burlap ştia de mult că e întotdeauna util să ai funcţionare care să fie îndrăgostite de tine, să muncească din răsputeri şi să aibă mai puţine pretenţii decît cele ce nu sînt îndrăgostite. O scurtă vreme totul mersese ca pe roate. Domnişoara Cobbett efectuase munca a trei secretare şi a unui băiat de serviciu; în acelaşi timp îl adorase. Avuseseră loc şi incidente. Burlap vădea prea mult interes, faţă de colaboratoarea feminină ale revistei. Unele, care trăiseră cu el, veniseră să-i facă mărturisiri domnişoarei Cobbett.
Încrederea ei se zdruncinase. Indignarea sfîntă faţă de ipocrizia lui premeditată şi de ceea ce ea considera ca o trădare a lui Susan şi a idealurilor lui era pătrunsă şi de resentimente personale. O
trădase şi pe ea. Mînioasă, îi purta pică. Mînia şi
253
ura făceau să-i crească loialitatea ideală faţă de Susan. îşi exprima gelozia exclusiv în cuvinte de loialitate în amintirea prietenei moarte şi a spiritului pe care ea îl reprezentase.
Ultima picătură fusese Beatrice Gilray. Cupa amărăciunii domnişoarei Cobbett se revărsase în clipa cînd Beatrice fusese instalată la birou, în sectorul editorial, şi, culmea, începuse să scrie cîte ceva pentru revistă.
Domnişoara Cobbett se mai linişti ' niţel la gîndul că Beatrice Gilray scria doar scurte prezentări de cărţi, fără
nici o importanţă. Cu toate acestea era foarte supărată şi indignată. Primise o educaţie mult mai bună decît proasta de Beatrice şi era mult mai inteligentă. Lui Beatrice i se îngăduia să scrie numai fiindcă avea bani. Cînd venise, investise în revistă o mie de lire. Lucra pe gratis şi muncea — ceea ce era şi mai insuportabil — ca o nebună; exact aşa cum muncise şi domnişoara Cobbett la început. Acum domnişoara Cobbett lucra cît putea de puţin. Rămînea exact cît se cuvenea — nu venea niciodată un minut mai devreme şi nu stătea niciodată un minut peste orele de serviciu. Lucra pentru cît era plătită. Burlap se iritase, apoi se enervase, iar la sfîrşit o urîse; trebuia ori să lucreze el mai mult, ori să mai angajeze o secretară. Şi atunci, providenţa i-o scosese în cale pe Beatrice, care îşi luase asupra ei toate treburile plictisitoare ale redactării, pe care domnişoara Cobbett nu mai avea acum timp să le facă. Drept compensaţie pentru faptul că îşi asumase această muncă, ca şi pentru mia de lire pe care o investise în revistă, Burlap îi îngăduise să scrie din cînd în cînd scurte recenzii. Fireşte. Beatrice habar n-avea cum se scriu, dar asta nu conta. Tot nu le citea nimeni.
Cînd Burlap începuse să locuiască în casa lui Beatrice Gilray. cupa amărăciunii domnişoarei Cobbett se revărsase din nou. In primul moment de furie făcuse imprudenţa să o prevină solemn pe Beatrice ce fel de om era chiriaşul ei. Bunăvoinţa ei dezinteresată pentru reputaţia şi virginitatea lui Beatrice era însă prea evident şi prea necontrolat dublată de ura împotriva lui Burlap. Singurul rezultat al sfaturilor fusese un răspuns drastic din partea lui Beatrice, pe care o scosese din sărite.