cu ulei, mîna alunecă uşor. Simţea în palmă căldura corpului, iar sub piele oasele tari. Cînd îi atinse părul de pe piept, degetele ei întîlniră o asprime; sfîrcurile lui mici erau dure şi elastice. Se cutremură din nou, deşi senzaţia de groază şi înfrigurarea ei aveau ceva plăcut. Neliniştea şi repulsia care i se strecurau în suflet şi îi străbăteau trupul îi stîrneau o plăcere ciudată. Continuă să fricţioneze cu mişcările energice şi regulate ale unei locomotive, în timp ce sufletul i se zbătea, pradă unor sentimente contrarii.
Burlap stătea culcat, cu ochii închişi şi zîmbea uşor; îi plăcea să se lase pe mîinile ei, să se predea. Se simţea extraordinar de bine. dar şi neputincios ca un oopil. Se afla în mîinile ei; un copil care e proprietatea mamei sale, şi nu propriul său stăpîn. îi
.257
simţea pe piept răceala mîinilor, dar sub aceste degete puternice şi reci muşchii lui nu tresăreau, ci rămîneau inerţi, ca de lut. — Ai obosit? o întrebă el, cînd Beatrice se opri pentru a începe, a treia oară, să-l fricţioneze cu altă mînă. Deschise ochii şi o privi. Ea clătină din cap. — îţi dau bătaie de cap ca un copil bolnav.
— Nu-mi dai nici un fel de bătaie de cap.
Burlap insistă; îi spuse că regretă efortul ei şi îşi ceru scuze.
— Biata mea Beatrice! spuse el. Cîţe trebuie să mai faci pentru mine! Mă simt atît de ruşinat!
Beatrice se mulţumi să-i zîrnbească. Spasmul de mai înainte, datorit repulsiei nejustificate, dispăruse. Se simţea grozav de fericită.
— Gata, zise ea, în fine, a venit rîndul vatei termogene. Deschise pachetul cu vată şi desfăcu sulul portocaliu. — problema e cum s-o fixez la pieptul tău. M-am gîndit s-o prind cu o faşă. Te înfăşor de două-
trei ori. Ce părere ai?
—. N-am nici o părere, spuse Burlap, care se bucura încă de plăcerile voluptuoase ale copilăriei. Sînt cu totul în mîinile tale!
— Bine, atunci ridică-te în capul oaselor. Ţine vata la piept în timp ce eu îţi trec faşă în jurul pieptului. Pentru această operaţie se văzu silită să se aplece ajungînd foarte aproape de el, gata să-l îmbrăţişeze; pe cînd desfăşura bandajul, mîinile ei se întîlniră o clipă la spatele lui. Burlap lăsă să-i cadă capul şi fruntea i se opri pe sînii ei. Fruntea unui copil obosit, odihnindu-se pe sînul moale al mamei sale.
— Ţine niţel capul fesei pînă găsesc un ac de siguranţă. Burlap îşi ridică fruntea şi îşi trase capu! înapoi.
Cam
congestionată, dar încă foarte ocupată şi îndemînatică, Beatrice scotea un ac dintr-un mic carton cu ace de siguranţă.
— Acum o să fie într-adevăr greu, spuse ea rîzînd.
— Nici gînd, spuse Burlap: era sincer, nu i-ar fi păsat. Aproape că i-ar fi făcut plăcere să fie înţepat. Ea însă nu-l înţepa. Fixată bine cu ajutorul acelor, faşă trăda o mare îndemînare profesională.
— Gata!
— Ce trebuie să fac acum? întrebă Burlap, foarte dispus s-o asculte.
— Să te culci la loc. Se culcă la loc. E£ îi încheie nasturii de Sa bluza_ pijamalei. — Acum trebuie să adormi cît se poate de repede. îi trase pledurile pînă sub bărbie şi îl înfăşură bine în ele. Apoi rîse. — Parc-ai fi un copil.
258
— N-ai de gînd să-mi dai un sărut, urîndu-mi noapte" bună? Obrajii lui Beatrice se împurpurară. Se aplecă şi îl sărută pe
frunte.
— Noapte bună, spuse ea.
Apoi, deodată, dori să-l ia Jn braţe, să-i apese capul pe pieptul ei şi să-l mîngîie pe păr. îl mîngîie însă uşor pe obraz, şi ieşi grăbită din odaie.
Capitolul XIX
Micuţul Phil stătea în pat. Camera era scăldată într-o penumbră portocalie. Printre perdelele trase se strecura o dîră subţire de lumină. Phil era mai agitat ca de obicei.
— Cît e ceasul? strigă el în cele din urmă, deşi strigase şi mai înainte şi i se spusese să tacă.
— Nu-i încă timpul să te scoli, îi răspunse domnişoara Fulkes de pe coridor. Vocea ei se auzea înăbuşit, căci tocmai îşi trăgea pe cap rochia albastră; capul i se afla într-o beznă mătăsoasă, iar braţele i se zbăteau orbeşte să găsească intrarea în mîriecile respective. Astăzi soseau părinţii lui Phil; la prînz aveau să ia masa la Gattenden. Rochia albastră de gală a domnişoarei Fulkes se impunea serios cu această ocazie.
— Dar spuneţi-mi odată cît e ceasul! îi strigă furios băieţelul. Vreau să spun, cît e după ceasul dumneavoastră.
Capul domnişoarei Fulkes ieşi la lumină.
— Unu fără douăzeci, răspunse ea. Trebuie să stai cuminte.
— De ce nu e încă unu?
— Fiindcă nu e! Ascultă, n-am să-ţi mai răspund la întrebări. Iar dacă ai să mai strigi o dată, am să-i spun mamei tale că ai fost obraznic.
— Eu, obraznic? replică Phil, cu un glas în care furia se amesteca cu lacrimile, dar atît de încet încît domnişoara Fulkes de-abia îl auzi. .Te urăsc! Fireşte, n-o ura. Prostestase însă, şi onoarea era salvată.
Domnişoara Fulkes îşi vedea mai departe de rochia ei. Era agitată, speriată, penibil de nervoasă. Ce impresie avea să le facă Phil, Phil al ei, Phil pe care ea îl crescuse. „Sper să fie cuminte, îşi spuse ea. Sper să fie cuminte!"
Putea fi un înger, putea fi încîntător cînd avea chef. Iar cînd nu era cuminte, exista întotdeauna o explicaţie; trebuie însă să-l cunoşti şi să-l înţelegi pentru a găsi această explicaţie. Părinţii lui n-aveau să fie probabil în stare s-o facă. Lipsiseră atît de mult încît ar fi putut să uite şi cum arăta băiatul. Şi, în orice caz, n-aveau de unde să
ştie cum arăta acum, cum se dezvoltase în ultimele luni. Doar ea
260
îl cunoştea bine pe Phil. îl cunoştea şi îJ iubea foarte, foarte mult. Doar ea. într-o zi însă va trebui să-l părăsească.
N-avea nici un drept asupra lui, nici o pretenţie; ea doar îl iubea. Părinţii puteau să i-l ia oricînd. Imaginea ei tremură în oglindă, se estompă într-o ceaţă irizată şi, pe neaşteptate, o podidiră lacrimile.
Trenul sosi la timp; maşina îi aştepta la gară. Elinor şi Philip se suiră în ea.
— Nu-i minunat să fii acasă? Elinor apucă mîna soţului ei. Ochii îi străluceau. — Dar, sfinte Dumnezeule, adăugă ea îngrozită şi, fără să mai aştepte răspunsul lui, continuă: Se ridică o mulţime de case noi pe dealul de colo. Cum îndrăznesc? Philip se uită la deal.
— Parcă e un cartier plin de grădini, nu? spuse el. E păcat că englezilor le place atît de mult viaţa la ţară. Distrug cadrul natural prin bunătatea lor.
— E încă splendid! Nu eşti foarte nerăbdător?
— Nerăbdător? întrebă el prudent. Ştiu eu. .
— Nu-fi face plăcere să ştii c-ai să-ţi revezi băiatul?
— Desigur!
—■ Desigur! Elinor repetă cuvîntul în bătaie de joc. — Şi cu ce voce ai spus-o. Nu mi-am închipuit niciodată că
se poate spune „desigur" într-o asemenea situaţie. Am văzut-o şi pe asta. N-am fost în viaţa mea atît de nerăbdătoare ca acum.
Se făcu tăcere. Maşina înainta pe drumul de ţară care urca, cu multe viraje, printr-un crîng de mesteceni pînă la un platou împădurit. La capătul unei perspective verzi şi întinse, cel mai colosal monument al grandoarei familiei Tantamount palatul marchizului de Gattenden, se scălda departe în soare. Steagul era ridicat; înălţimea-sa lordul se afla la reşedinţa sa.