— Trebuie să mergerii într-o zi să-i facem o vizită bătrînului nebun, spuse Philip. în parcul din jurul palatului păşteau căprioare cu pielea cafenie.
—• De de trebuie să călătoreşti? spuse Elinor, uitîndu-se la ele.
Domnişoara Fulkes şi micul Phil îi aşteptau pe treptele intrării- principale.
— Mi se pare că aud' maşina, spuse domnişoara Fulkes. raţa ei cam plinuţă era foarte palidă; inima îi bătea mai puternic ca de obicei. — Nu, adăugă ea, după ce ascultă cu atenţie o clipă. Ceea ce auzise era doar ecoul propriei ei nelinişti.
261
Micul Phil se plimba neastîmpărat, manifestînd o singură dorinţă violentă: „să meargă undeva". Aşteptarea îi vîrîse un arici în intestine.
— Eşti foarte fericit, nu-i aşa? întrebă domnişoara Fulkes, cu un fals entuziasm, decisă să facă orice ca băieţelul să exprime o bucurie grozavă la revederea părinţilor. Nu eşti formidabil de nerăbdător? Dacă ar fi vrut, părinţii lui puteau să i-l ia, fără s-o lase să-l mai vadă vreodată.
— Ba da, răspunse micul Phil, cu un aer cam absent. Singura lui preocupare o constituia apropierea unor evenimente ce se desfăşurau în intestine.
Domnişoara Fulkes fu dezamăgită de platitudinea răspunsului. îl privi cercetător.
— Phil, vrei afară? Observase mişcările lui nesigure, de parcă ar fi executat nişte paşi de charleston.
Copilul dădu din cap. fi apucă de mînă şi intrară repede în casă.
Peste un minut, maşina cu Philip şi Elinor trase la treptele goale. Elinor nu-şi ascunse dezamăgirea. îşi imaginase atît de limpede scena: Phil, pe treptele de la intrare, facînd semne disperate cu mîna. îi auzise clar pînă şi strigătele. Treptele însă erau pustii.
— Nu-i nimeni să ne primească, spuse ea, cu o voce tristă.
— Era greu de presupus c-o să găsim pe cineva la intrare, aşteptîndu-ne, replică Philip. Detesta orice fel de agitaţie. Pentru el, cea mai frumoasă întoarcere acasă ar fi fost într-o mantie care să-l facă invizibil. Ocazia de faţă era aproape la fel de potrivită.
Se dădură jos din maşină. Uşa de ia intrare era deschisă. Intrară. în'holul tăcut şi pustiu, trei secole şi jumătate de viaţă adormiseră. Lumina soarelui năvălea prin arcadele turtite ale ferestrelor. Lambriurile fuseseră pictate în verde-deschis în secolul al optsprezecelea. Scara veche, din stejar masiv, bine luminată, se pierdea urcînd la etajele superioare. în aer plutea un uşor miros de flori, de petale de trandafiri uscate, amestecate cu miresme; aveai senzaţia că percepi tăcerea îndelungată şi senină cu ajutorul altui simţ.
Elinor se uită împrejur, respiră adînc, îşi plimbă vîrful degetelor pe lemnul de nuc lustruit al mesei şi lovi cu degetul arătător vaza veneţiană rotundă de pe masă; sunetul cristalului vibra lent şi plăcut în aerul .parfumat.
— Parcă-i frumoasa din pădurea adormită, spuse ea. Dar, chiar în timp ce vorbea, vraja se destramă.
Deodată, ca
şi cum sunetul cristalin ar fi rechemat casa la viaţă, izbucniră zgomote. La etaj se deschise o uşă, se auzi apa trasă la closet,
262
iar apoi vocea pătrunzătoare şi copilărească a lui Phil; paşi mici duduiră pe covorul condorului, iar apoi răpăiră ca nişte copite mici. pe treptele de stejar, neacoperite cu covor, ale scării. în aceeaşi clipă, o uşă de la parter se dădu în lături şi Dobbs, o servitoare foarte corpolentă, intră grăbită în hol.
— Vai, domnişoară Elinor, nu v-am auzit...
Micul Phil dăduse ultimul colţ al scării. La vederea părinţilor scoase un strigăt şi grăbi pasul, alunecînd parcă din treaptă în treaptă.
— Nu fugi! Nu fugi! îi strigă neliniştită mama lui şi porni repede spre el.
— Nu fugi! reluă şi domnişoara Fulkes, coborînd iute scările în urma lui. Şi deodată, din salonaşul cu o uşă ce da în grădină. apăru doamna Bidlake, îmbrăcată în alb, tăcută şi învcsmîntată în vălurile ei plutitoare, ca o fantomă impunătoare. într-un coşuleţ ducea un mănunchi de lalele; foarfecele de grădinărit atîrnau la capătul unei panglici galbene. T'ang al treilea o urmă lătrînd. Se îmbulziră, îmbrăţişîndu-se şi strîngîndu-şi mîinile. Salutul doamnei Bidlake avea maiestatea unui ritual şi graţia solemnă a unui dans vechi şi sacru, Domnişoara Fulkes, cuprinsă de o mare timiditate şi nervoasă )a culme, nu-şi mai găsea locul; la început se aşeză pe un picior, apoi pe celălalt, în poziţia modelelor din revistele de modă şi a manechinelor şi rîse strident tot timpul. Cînd dădu mîna cu Philip, tresări atît de violent, încît era gata să-şi piardă echilibrul.
„Sărmana de ea! îşi spuse Elinor, în răgazul cînd nu mai avu nimic de răspuns sau de întrebat. Trebuie să se mărite de urgenţă! Arată mult mai rău ca la plecarea noastră!"
— Cît de mult a crescut! spuse ea cu voce tare. Şi ce mult s-a schimbat! Ţinu copilul la depărtarea braţului, cu gestul unui cunoscător care se trage înapoi pentru a examina un tablou, înainte era leit Philip. Acum însă... Dădu din cap. Faţa lată se alungise, nasul scurt şi drept (nasul de pisică, caraghios, de care risese, şi care îi plăcuse atît de mult pe faţa lui Philip) devenise mai fin, şi uşor acvilin, iar părul se închisese la culoare. — Seamănă ca două picături de apă cu Walter, nu crezi? Absentă, doamna Bidlake dădu din cap afirmativ. — Afară de momentele cînd rîde, adăugă Elinor. Rîsul lui e exact ca al lui Phil.
— Ce mi-ai adus? întrebă micul Phil, aproape neliniştit. Cînd. părinţii plecau undeva, la întoarcere îi aduceau întotdeauna ceva. — Unde e cadoul meu?
—- Ce întrebare! protestă domnişoara Fulkes, roşindu-se în lui şi tremurînd şi mai tare.
locul
Elinor şi Philip se mulţumiră să rîdă.
263
— Cînd e serios seamnă leit cu Walter, spuse Elinor.
— Sau cu tine.
Philip se uită de la unul la celălalt.
— Să întrebi asta chiar în clipa cînd au venit tata şi mama! îşi continuă domnişoara Fulkes reproşurile.
— Eşti rea! îi replică băiatul şi îşi azvîrli capul pe spate cu un gest uşor de furie şi mîndrie.
' Lui Elinor, care se uitase tot timpul la el, aproape că-i veni să rîdă. Gestul de a ridica brusc bărbia — ei bine! —
era parodia gestului de superioritate al bătrînului domn Quarles. O clipă, copilul îi păru miniatura şi caricatura socrului ei, acel socru jalnic şi absurd: Era caraghios, dar în acelaşi timp nu era de glumă. îi veni. să rîdă, dar se abţinu, dîndu-şi seama de misterele şi complexităţile vieţii, de îngrozitoarea imposibilitate de a prevedea viitorul.
Acesta era copilul ei — dar în el se aflau şi Philip, şi ea, şi Walter, şi tatăl şi mama ei, iar acum, prin acea ridicare a bărbiei, îl dezvăluise şi pe jalnicul domn Quarles. Ar mai putea fi o sută de alţi oameni. Nu-i aşa?
Fireşte. îl el se întîlneau mătuşi şi verişoare pe care nu le vedea decît foarte rar. bunici şi unchi pe care îi cunoscuse doar cînd era mică şi-i uitase complet, strămoşi care muriseră de mult. O întreagă armată de străini populau acest trup mic, îl conturaseră, trăiau în mintea lui, îi inspirau dorinţele, îi dictau gîndurile şi aveau să
continue să i le dicteze şi să i le inspire. Phil, micul Phil, numele era o abstracţie, un titlu dat arbitrar, ca „Franţa"
sau „Anglia", unei colecţii veşnic schimbătoare, formată din mulţi indivizi, care se năşteau, trăiau şi mureau în el, aşa cum locuitorii unei ţări apar şi dispar, ţinînd însă în viaţă, prin trecerea lor pe pămînt, identitatea naţiunii căreia îi aparţine. Se uită la copil cu un fel de spaimă. Ce răspundere avea!