dezvăluie doar perspectivele îndepărtate şi cu cea mai mare semnificaţie umană, aflate în dosul obiectelor familiare ce ne sînt apropiate, în toate cazurile însă, lucrurile văzute la capătul perspectivei trebuie să fie destul de ciudate ca^să facă obiectele familiare să pară fantastic de monstruoase. întreb: Se poate realiza aceasta fără pedanterie şi fără să întinzi opera la infinit? Trebuie să reflectăm îndelung.
Cit de fermecătoare e totuşi bucătăria! Cit de înţelegători sun cei ce muncesc aici! Doamna Inman a fost angajată cînd s-a născut tlmor. E o minune de femeie, frumos maturizată. Şi atît Je senina! Şi ce aer impunător şi aristocratic! Cînd ai domnit
S, !reiZeu- de ani peste tot ce"ai avut In gr'Jă' ^Peţi un aer instocratic, chiar dacă singurul domeniu pe care l-ai avut sub supraveghere e doar bucătăria. Şi apoi mai e şi Dobbs.
iWe"? p r
D incu'Pală- Dobbs a fost anagajată cu puţin timp
înainte de Războiul Mondial. Dobbs e o născocire a lui elais- lnaItă de un metru optzeci şi proporţional de grasă.
Citat din %Odă către ciocirlie, de Percy Bisshe Shelley.
267
Acest trup gigantic adăposteşte spiritul lui Gargantua. Ce bună dispoziţie, ce sete de viaţă, ce glume, ce rîs spontan şi sincer! Rîsul lui Dobbs e aproape înspăimîntător. Am observat pe un raft al bufetului din cameră, cînd m-am dus să o salutăm, o sticlă verde, pe jumătate plină cu pilule mari, ca nişte bile, asemănătoare acelora ce sînt suflate printr-un furtun de cauciuc pe gîtul cailor. Ce constipaţie homerică sugerează aceste pastile!
Bucătăria e frumoasă; ca şi salonul. Am intrat în salon după plimbarea noastră de după-masă şi am găsit aici pe vicar şi pe soţia lui, discutînd despre Artă, cu ceştile de ceai în mînă. Da, despre Artă. Da, fiindcă era prima lor vizită la noi de cînd văzuseră Salonul Oficial de la Londra.
E un eveniment anual. în fiecare an, a doua zi după înălţare, vicarul şi soţia sa iau trenul de 8 şi 52 spre oraş şi plătesc tributul pe care pînă şi Religia îl datorează Artei, fireşte. Religia recunoscută şi arta recunoscută. Bat toate colţurile din Burlington House şi, în timp ce se învîrtesc de ici-colo, notează pe un catalog observaţii hazlii, atunci cînd hazul e îngăduit — căci domnul Truby (care seamănă mai degrabă cu Noe în arca unui copil) e una din acele feţe bisericeşti hazlii care fac glume ca să demonstreze că, în ciuda hainei lui negre şi a gulerului închis la spate, e o «fiinţă obişnuită», e un «om cumsecade» etc.
Doamna Truby, drăguţă şi plinuţă, e mai reţinută decît soţul ei, fiind totuşi ceea ce cititorii burghezi ai revistei Punch ar numi «un suflet cu totul vesel»; e gata să ia parte la orice amuzament nevinovat şi să facă observaţii nostime. I-am privit şi i-am ascultat fascinat, în timp ce Elinor îi descosea despre Salonul Oficial şi despre Parohie, simţindu-se ca Fabre printre coleoptere. Din cînd în cînd, vreun cuvînt al conversaţiei traversa prăpastia spirituala care o despărţea pe mama lui Elinor de lumea înconjurătoare şi pătrundea în reveria ei, stîrnind o reacţie curioasă. în timp ce soţii Truby îşi debitau glumele, doamna Bidlake, cu un aer de oracol, cu o mină care-i încurca pe toţi şi cu o seriozitate care părea aproape îngrijorătoare, li se adresa dintr-o altă lume.
Grădina e plină de flori. Bătrînul Stokes, grădinarul, are barbă şi seamănă cu Chronos. Cerul e de un albastru-deschis. Ca să-ţi dai seama cît e de frumos aici trebuie să ocoleşti cu vaporul globul. Nu-i mai bine să rămîi acasă? Să prinzi rădăcini? Rădăcinile devin însă lanţuri. Mă îngrozeşte gîndul că aş putea să-mi pierd liberatatea.
Liber, fără legături, fără să fii stăpînit de ceea ce stăpîneşti, liber să faci pe vrei şi să pleci oriunde îţi vine chef —
aşa e bine. Dar şi acasă e bine. N-ar fi mai bine să rămîi acasă? Ca să-ţi cîştigi libertatea sacrifici ceva —
casa, pe
268
doamna Inman, pe Dobbs, pe glumeţul Truby de la parohie, lalelele din grădină şi tot ceea ce reprezintă aceste lucruri şi aceşti oameni. Merită să sacrifici ceva în schimbul unei cunoaşteri, al unei înţelegeri mai ample sau al unui mod de viaţă intens? Iată ce mă întreb uneori."
mai
Lorduf Edward şi fratele său luau aer în parcul Gattenden. Lordul Edward lua aer plimbîndu-se. Al cincilea marchiz lua aer într-un fotoliu pe rotile, tras de un măgar mare' cenuşiu. Marchizul era infirm. „Asta nu împiedică însă, din fericire, să-mi umble mintea", îi plăcea fui să spună. Mintea îi umblase haotic, de colo-colo, toată viaţa. Măgarul cenuşiu mergea încet,' foarte încet. în faţa şi în spatele celor doi fraţi se întindea larg aleea parcului Gattenden. La o milă înaintea lor, la capătul unei perspective drepte, se ridica o copie a coloanei lui Traian, tăiată în piatră de Portland, avînd deasupra statuia în bronz a primului marchiz şi o inscripţie cu litere mari în jurul piedestalului, proclamînd pretenţiile marchizului la celebritate. Fusese, printre altele, vicerege al Irlandei şi părintele agriculturii ştiinţifice. La celălalt capăt al largii alei, la o milă în spatele fraţilor, se ridicau turnurile fantastice şi turlele castelului Gattenden, clădit pentru cel de-al doilea marchiz de către James Wyatt1 în cel mai extravagant stil al goticului de tip Sţrawberry Hill2, şi arătînd mai medieval decît orice ar fi visat vreodată la vremea lor constructorii evului mediu autentic. Marchizul trăia tot timpul la Gattenden. Nu fiindcă i-ar fi plăcut în mod deosebit casa sau decorul înconjurător; aproape că nu le observa. Cînd nu citea se gîndea la ceea ce citise; lumea aparenţelor, aşa cum îi plăcea lui să numească platonic realitatea vizibilă şi tangibilă, nu-l interesa. Această lipsă de interes constituia răbunarea marchizului. împotriva universului care făcuse din el un infirm. Locuia la Gattenden fiindcă doar la Gattenden putea să se plimbe în siguranţă în fotoliul lui cu rotile. Pali Mall nu-i strada potrivită pentru măgari cenuşii şi domni^ bătrîni şi paralitici, care citesc şi meditează în timp ce se plimbă în fotoliul lor. Cedase palatul Tantamount fratelui său şi
1 James Wyatt (1746—1813) arhitect englez, cu studii în Italia. Nepotul său. Jeffry Wyatt (1766—1840), tot arhitect, a cultivat cu predilecţie stilul gotic, uneori cu exagerări.
2 Horace Walpole (1717—1797), scriitor englez, autor de romane gotice '•-"steiul lui Otranto), şi-a construit pe proprietatea sa de la Strajvberry Hill, in Anglia, un castel extravagant, imjtînd arhitectura castelelor gotice.
269
continuase să se plimbe în fotoliul său cu rotile prin crîngurile de fagi din parcul Gatternden.
Măgarul se oprise ca să pască iarba de la marginea aleii. Cel de-al cincelea marchiz şi fratele lui erau angajaţi într-o dispută asupra lui Dumnezeu. Timpul trecea. Discutau încă despre Dumnezeu cînd, peste o jumătate de ceas, Philip şi Elinor, care îşi făcuseră plimbarea de după-masă în parc, apărură din crîngul de fagi, dînd pe neaşteptate peste fotoliul marchizului.
— Sărmanii bătrîni! comentă Philip cînd se îndepărtară suficient pentru a nii mai fi auziţi. Ce le-a mai rămas să discute? Sînt prea bătrîni ca să mai vorbească despre dragoste — prea bătrîni şi prea buni. Sînt prea rafinaţi ca să-şi bîrfească semenii şi, trăind ca nişte hermiţi, nici nu cunosc pe cineva despre care să discute. Sînt prea timizi ca să vorbească despre ei, şi mult prea lipsiţi de experienţă ca să converseze despre viaţă sau chiar despre literatură. Ce subiect de discuţie le-a mai rămas nefericiţilor de bătrîni? Nimic, în afară de Dumnezeu.