— Judecind după felul cum evoluezi, spuse Elinor, ai să ajungi exact ca ei peste zece ani!
Capitolul XX
Bătrinul Bidlake spunea despre tatăl lui Philip Quarles că seamănă cu una din acele biserici italiene în stil baroc, cu o falsă faţadă. înaltă, impozantă, într-un amestec de stiluri clasice, plină de frontoane şi de grupuri statuare, faţada părea să aparţină unei mari catedrale. Privită însă mai de aproape, descoperi că e numai un paravan. în dosul faţadei imense şi încărcate, se ghemuia un templu mic şi nenorocit, făcut din cărămidă, moloz şi tencuială
crăpată. Cucerit . de această comparaţie, John Bidlake descria preotul nebărbierit, mormăind slujba religioasă, pe ajutorul lui, un băieţandru îmbrăcat într-un anteriu murdar, tărăncile cu guşe şi cu copii mici, cerşetorul creştin de la intrare, coroanele de tinichea de pe icoane, murdăria de pe jos şi mirosul stătut al unei generaţii de umanitate cuvioasă.
— Cum se explică, continua el, uitînd că făcea un comentariu foarte puţin măgulitor chiar la adresa propriilor sale succese, că femeilor le place întotdeauna ce e josnic, mai ales cînd e vorba de un bărbat. Ciudat. Mai cu seamă în acest caz. N-aş fi crezut că Rachel Quarles, care nu-i proastă deloc, să se lase păcălită de un individ atît de găunos.
Şi alţii gîndiseră la fel, şi îşi puseseră aceeaşi întrebare. Rachel Quarles părea incomparabil prea bună pentru soţul ei. Nu te căsătoreşti însă cu o colecţie de virtuţi şi de talente, ci cu o fiinţă o/nenească. Acel Sidney Quarles, care o ceruse în căsătorie pe Rachel, fusese un tîtiSr 3e""care orice fată s-ar fi putut îndrăgosti şi în care orice fată s-ar fi putut încrede, iar Rachel,
cei optsprezece ani ai ei, era remarcabil de lipsită de experienţă. Şi era tînăr (tinereţea în sine e o virtute), tînăr, arătos, lat în umeri şi destul de înalt; corpolent, dacă nu chiar
obfez, Sidney Quarles păstrase şi astăzi o înfăţişare impunătoare.
a douăzeci şi trei de ani fusese înalt, puternic şi atletic; părul
cenuşiu care acum îi înconjura o chelie lucioasă şi roză, fusese
'ainioară şaten, bătînd în blond, bogat şi ondulat. Faţa lată,
s acojie şi pungită avusese un aspect mai proaspăt, mai ferm, nu
271
semănase atît de mult cu o lună plină. Fruntea, chiar mai înainte de a fi năpădită de chelie, păruse a unui intelectual, fiind înaltă şi netedă. Conversaţia lui Sidney Quarles nu dezminţea nici ea impresia pe care o lăsa fruntea. Vorbea interesant, deşi poate cam prea arogant şi plin de sine, pentru a fi pe placul tuturor. în plus, pe atunci, avea şi o reputaţie: tocmai îşi terminase studiile la Universitate şi căpătase un fel de aureolă de celebritate ca. student şi membru al unor societăţi de dezbateri politico-literare. Pe întinderile virgine ale viitorului său, prietenii optimişti întrezăriseră cele mai strălucitoare viziuni. Pe vremea cînd Rachel îl cunoscuse prima oară, aceste profeţii păreau perfect logice. Şi, în orice caz, logic sau nelogic, ea îl iubea. Se căsătorise cu el la nouăsprezece ani.
Sidney moştenise de la tatăl său o avere frumoasă. Afacerile (bătrînul domn Quarles făcuse afaceri cu zahărul) mergeau excelent. Proprietatea din Essex se susţinea din veniturile proprii. Casa de la oraş se afla la Portman Square, iar cea de la ţară, încăpătoare şi clădită în stil georgian, lingă Chamford. Sidney avea ambiţii politice.
După un stagiu în administraţia regiunii, urma să intre în Parlament. Munca grea, cuvîntările serioase şi scînteietoare aveau să facă din el un om de viitor. Trebuia să i se ofere un post de subsecretar de stat adjunct, urmat de o promovare rapidă. Te puteai aştepta (sau cel puţin aşa păruse cu treizeci şi cinci ani în urmă) să-şi realizeze cele mai nebuneşti ambiţii.
Sidney însă, aşa cum spusese bătrînul Bidlake, era doar o faţadă, o aparenţă impresionantă, o voce, o inteligenţă
superficială şi nimic altceva. în dosul acestei faţade atrăgătoare se alia adevăratul Sidney, molatic, lipsit de orice tenacitate în urmărirea ţelurilor în problemele importante, deşi încăpăţînat cînd era vorba de fleacuri, entuziasmîndu-se uşor, plictisindu-se şi mai uşor. Pînă şi inteligenţa lui se dovedise a nu fi decît îndemînarea elevilor premianţi de a scrie versuri latine în stilul lui Ovidiu sau parodii comice după Herodot. Pusă la încercare, această abilitate de elev din ultima clasă de liceu se dovedise la fel de neputincioasă atît în domeniul pur intelectual, cît şi în cel practic. După ce, datorită neglijenţei, speculaţiilor pripite şi proastei administrări a fondurilor, dusese de rîpă jumătate din averea înjghebată de tatăl său (Rachel îl silise să vîndă totul, mai înainte de a fi prea tîrziu) şi îşi ratase perspectivele politice în anii de indolenţă sau, din contră, de activitate fără sens, domnul Quarles ajunsese la concluzia că adevărata lui vocaţie era publicistica. în primele momente de entuziasm al acestei noi convingeri, reuşise să scrie pînă la capăt o carte despre 272
principiile guvernării. Superficială şi vagă, de o platitudine subliniată de pretenţiile unui stil preţios şi plin de epigrame verbale, cartea trecu pe drept neobservată, fapt atribuit de Sidney Quarles maşinaţiilor inamicilor politici. Sidney avea încredere că posteritatea îl va reabilita.
Chiar de la publicarea acelei prime cărţi, domnul Quarles începuse să scrie, sau cel puţin se presupunea că scrie, o altă carte, mai voluminoasă şi mai importantă, despre democraţie. Dimensiunile şi importanţa ei justificau o întîrziere nelimitată în definitivarea ei. Lucra de mai bine de şapte ani, şi pînă acum, aşa cum răspundea celor care-l întrebau cum merge lucrul (clătinînd din cap în timp ce vorbea, cu aerul unui om ce poartă pe umeri o povară aproape insuportabilă), pînă acum nici măcar nu terminase strîngerea materialului.
— E o muncă de Hehrcule, spunea el cu un aer de martir, şi în acelaşi timp cu o aroganţă crasă. Cînd vorbea cu cineva avea un fel de a da capul pe spate şi de a împroşca cuvintele, ca un obuzier, uitîndu-se între timp la interlocutor, dacă fireşte catadicsea să se uite, cu o privire directă, pe sub pleoapele întredeschise. Avea o voce răsunătoare şi behăită, rostind cuvintele în stilul cu care absolvenţii de Ia Oxford au obieiul să pocească limba engleză. „într-adevăr" devenea la Sidney Vîntr-adevăhr", iar „doar" devenea „doahr". Ca şi cînd o turmă de oi s-ar fi împrăştiat în vocabularul său. — O muncă de Hehrcule. Cuvintele ii erau întovărăşite de un suspin. — întradevăhr îngrozitoahre.
Dacă interlocutorul manifesta destul interes, îl conducea în birou ca să-i arate (mai ales dacă era o femeie) imensa cartotecă şi fişierele din oţel, dispuse în jurul biroului cu capac glisant, aşa cum au scriitorii de profesie.
Şi cum timpul trecea şi cartea nu dădea nici un semn că va fi scrisă, domnul Quarles strînse tot mai multe obiecte impunătoare de acest gen. Ele constituiau dovada vizibilă a trudei sale şi simbolizau greutăţile teribile ale
■sarcinii asumate. Avea nu mai puţin de trei maşini de scris. O maşină „Corona" portabilă îl întovărăşea peste tot, în cazul că la un moment dat s-ar fi simţit inspirat în călătoriile sale. Uneori, cînd simţea în mod deosebit nevoia de a face impresie, lua cu sine maşina de scris „Hammond", o piesă destul de voluminoasă, la care'literele nu erau fixate pe braţe separate, ci pe o bandă de metal deplasabilă, prinsă de un tambur ce se u°tea'. a^a c^ Putea schimba cind voia tipul literelor, pentru a bate^ în limba greacă, arabă, rusă, sau simboluri matematice, după