ore . — N U se compahră,
insistă el.
— Ah, ft^ spuse Philip care se plimba prin cameră examinînd amaratele utile literaturii. Nu se compară. Ridică mai multe tăietuj-j din ziare, ce se aflau sub un presse-papier, pe capacul ce acoperea maşina de scris „Corona". — Dezlegi cuvinte încrucişate? întrebă el ridicînd diagramele cu pătrate negre, dispu^e neregulat. N-am ştiut c-ai devenit un pasionat după cuvinte încrucişate.
Domnul Quarles luă tăieturile de ziar din mîna fiului său şi B puse bine într-un sertar. Era supărat că Philip le văzuse. Cuvintele încrucişate ratau efectul produs de dictafon.
FIeacl)urjţ spuse^ el rizînd scurt. Mă distrează însă cînd mi-e mintea obosită. îmi place să mă amuz cu ele uneohri. Ţn realitate domnul Quarles îşi petrecea aproape toată dimineaţa de d cuvinte încrucişate. Ele se
z ie gîn
potriveau exact cu tipul lui (je inteligenţă. Era unul dintre cei mai experţi dezlegători cje cuvinte încrucişate din epoca sa.
Intfe timj, ;n sa]on doamna Quarles discuta cu nora ei. 'oamna Qu^rles era o femeie mică de statură şi activă, cu părul cenuşiu, dar conservînd netulburate şi aproape nealterate liniile pure ale un^j j ţee cu trăsături regulate şi frumos modelate. Ih Ul- ei trăda vioiciune, sensibilitate. Ochii expresivi, aştri-cenuşj^ radiau o energie delicată, o vitalitate puternică, pitind ms^ ]a cea maj mic^ senzaţie şi desfăşurînd neîncetate re^'vl" stl"ălucire şi nuanţe. Buzele ei îţi tălmăceau la fel de e şi de constant gîndurile şi sentimentele ca şi privirea ei; 279
grave sau hotărîte, zîmbeau sau erau melancolice, exprimînd emoţiile pe o scară cromatică infinitezimală.
— Ce face micul Phil? spuse ea, interesîndu-se de nepotul ei.
— Splendid!
— Scumpul de el! Căldura răspîndită de afecţiunea doamnei Quarles îi făcea vocea mai profundă şi îi lumina privirea. — Trebuie să vă fi simţit foarte prost lăsîndu-l singur atîta timp.
Elinor ridică aproape imperceptibil din umeri.
— Ştiam că domnişoara Fulkes şi mama puteau să-l îngrijească mai bine ca mine. Rîse şi clătină din cap. — Nu cred că natura m-a destinat să am copii. Ori sînt nerăbdătoare cu ei, ori îi răsfăţ. Desigur, micul Phil e un îngeraş, dar sînt sigură că o familie numeroasă m-ar fi înnebunit.
Expresia de pe chipul doamnei Quarles se schimbă.
— Dar nu te-ai bucurat din tot sufletul să-l vezi din nou după atîtea luni?
întrebarea ei trăda nelinişte. Spera ca Elinor să-i răspundă afirmativ şi plină de entuziasm, cum ar fi fost'şi firesc în aceste împrejurări. în acelaşi timp era obsedată de teama că această fată ciudată ar putea să-i răspundă (cu francheţă, care era o calitate atît de admirabilă deşi foarte neliniştitoare, căci îi revela stări sufleteşti necunoscute şi de neînţeles lui Rachel Quarles). că nu se bucurase cîtuşi de puţin să-şi revadă copilul. Primele cuvinte ale lui Elinor îi luară o piatră de pe inimă.
— M-am bucurat grozav, spuse ea, dar răpi cuvintelor tot efectul, adăugind: Nu-mi închipuiam c-aş fi putut întradevăr să fiu atît de fericită cînd am să-l revăd. Te asigur că am fost nemaipomenit de emoţionată.
Se lăsă tăcere. „Ciudată fată", îşi spuse doamna Quarles, iar faţa ei reflecta ceva din uimirea pe care o simţea întotdeauna în prezenţa lui Elinor. Făcuse tot ce-i stătuse în puteri ca s-o iubească şi, pînă la un anumit punct, reuşise. Elinor avea multe calităţi excelente. Părea însă că-i lipseşte ceva, ceva fără care nici o fiinţă omenească
nu putea să cîştige în întregime simpatia lui Rachel QuarJes. Ca şi cum Elinor s-ar fi născut /ară unele instincte fireşti. Să nu se fi aşteptat să se simtă fericită la revederea copilului era destul de bizar. Ceea ce însă i se părea lui Rachel şi mai bizar era calmul şi nepăsarea cu care Elinor recunoscuse faptul. Ea ar fi roşit să facă o asemenea afirmaţie, chiar dacă ar fi fost adevărată. I s-ar fi părut ceva ruşinos, un fel de blasfemie, o negare a unui lucru sfînt. Pentru Rachel respectul datorat lucrurilor sfinte reprezenta ceva firesc. Din cauza acestei lipse de respect din partea lui Elinor, cît şi a incapacităţii ei de a înţelege că lucrurile sfinte sînt sfinte.
280
doamnei Quarles îi era cu neputinţă să-şi iubească nora atît cit ar fi voit.
în ceea ce o privea, Elinor o admira, o respecta şi ţinea sincer la soacra ei. Pentru ea, greutatea principală consta în a stabili un contact afectiv cu o persoană ale cărei idei şi principii i se păreau ciudate, de neînţeles şi chiar absurde. Doamna Quarles profesa concepţii religioase discrete, dar înfocate, şi îşi ducea viaţa cît mai conform cu convingerile ei religioase. Elinor o admira, deşi îşi dădea seama -că totul e cam absurd şi inutil. Primise educaţia obişnuită, dar nu-şi amintea un moment, chiar din copilărie, cînd să fi crezut în mod serios ce i se spunea despre lumea de apoi şi locuitorii ei. Lumea de apoi o plictisea; n-o interesa decît lumea de aici. Cînd primise confirmarea religioasă nu simţise o emoţie mai puternică decît dacă s-ar fi dus la teatru; de fapt emoţia fusese mult mai mică. Adolescenţa ei trecuse fără să lase urma unei crize religioase.
— Totul îmi pare o mare prostie, spunea Elinor cînd se discuta această problemă în prezenţa ei. Cuvintele nu aveau nimic afectat şi nici nu erau rostite pe un ton de sfidare. Afirma limpede un punct de vedere. Religia, şi o dată cu ea întreaga moralitate transcendentă şi toate speculaţiile metafizice.i se păreau prostii, exact aşa cum mirosul brînzei de Gorgonzola i se părea dezgustător. în afara experienţei directe, nimic nu avea sens.
Uneori, ca în astfel de ocazii, ar fi vrut ca ceea ce se petrece dincolo de experienţa directă să aibă un sens. I-ar fi plăcut să găsească o punte peste prăpastia ce o despărţea de doamna Quarles. în situaţia existentă. Elinor simţea o oarecare jenă; în prezenţa soacrei ezita să-şi exprime sentimentele sau să spună ce gîndeşte. Descoperise deseori că mărturisind sincer ceea ce i se părea a fi sentimente perfect fireşti şi opinii cu totul logice, putea s-o supere pe doamna Quarles, care le considera stranii şi scandaloase. Ca acum, de pildă, judecind după expresia fugară de pe faţa ei mobilă şi sensibilă. Ce se petrecuse? Conştientă că nu jignise pe nimeni, Elinor nu putea decît să se mire. Pe viitor, se hotărî ea, n-o să-şi mai spună părerea ci are să fie de acord cu tot ce se afirmă.
Şi totuşi, următorul subiect de conversaţie se întîmplă s-o intereseze prea puternic pe Elinor, pentru 'a-şi mai respecta hotărîrea luată. Mai mult, despre acest subiect, cum ştia din experienţă, putea să vorbească liber, fără
pfcu' să jignească neintenţionat. De c/te ori venea vorba despre Philip, sentimentele şi opiniile lui Elinor i se păreau doamnei Quarles perfect întemeiate.
— Ce face Philip cel mare? întrebă ea de data asta.
28]
— Vezi ce bine arată, îi răspunse Elinor, referindu-se la sănătatea lui, deşi ştia că întrebarea nu viza starea lui fizică. Aştepta cu un fel de teamă conversaţia care avea să urmeze în mod sigur. în acelaşi timp, era totuşi bucuroasă că are prilejul să discute ceea ce o preocupa permanent şi constituia pentru ea o amărăciune. ,
— Da, da, văd asta, spuse doamna Quarles. Dar eu voiam de fapt să întreb altceva. Ce e în sufletul lui? Cum se poartă cu tine?
Tăcură. Elinor se încruntă uşor şi se uită în jos.