— Mai neschimbat ca niciodată. Perfect. Ar fi trebuit să te aştepţi. Negrii iară pantaloni, pe care i-a văzut hoinărind pe străzi, i-au întărit scepticismul în privinţa adevărurilor eterne.
Elinor zîmbi, puţin jignită de ironia lui.
— Dar asupra ta ce efect au avut englezii pe care i-ai văzut hoinărind în uniformă verde-deschis? îi replică
ea.
Everard rîse.
— Mi-au întărit, fireşte, încrederea în adevărurile eterne.
— Dintre care tu eşti unul?
— Din care, desigur, eu sînt unul.
Se jsriviră zîmbind. Elinor îşi feri din nou privirea.
— Iţi mulţumesc că mi-ai spus-o. Continuă să fie ironică. — N-aş fi ghicit-o singură. Se lăsă o scurtă
tăcere.
— Să nu-ţi închipui, spuse el în cele din urmă, renunţînd la tonul glumeţ şi devenind serios, că mă poţi face să-
mi ies din fire, dacă îmi spui că sînt orgolios. Vorbea încet, dar vocea lui trăda imense rezerve de energie. —
Poate că alţii ar reuşi.
<, Nimănui nu-i face plăcere să fie plictisit de animale inferioare. Le striveşti. Cu semenii noştri însă lucrurile trebuie discutate raţional.
— Cuvintele tale m-au liniştit complet. Elinor rîse.
— îţi închipui că sînt orgolios, continuă el, şi cred că poate ai dreptate. Nenorocirea e că ştiu din experienţă că
orgoliul meu are o justificare. Modestia e dăunătoare, dacă-i falsă. Milton a spus: „Nimic nu-i mai folositor decît orgoliul bazat pe dreptate >• pe lege". Eu ştiu că orgoliul meu se bazează pe dreptate şi pe 'ege. Ştiu şi sînţ
absolut convins că pot să fac ceea ce vreau. Ce
! are să n-o recunosc? Vreau să fiu stăpîn şi să-mi impun voinţa. Am hotărirea şi curajul necesar. în curind voi dispune şi ue o forţă organizată. Iar atunci am să preiau puterea. Ştiu că aşa are să se întîmple şi atunci de ce să
mă prefac? Se lăsă pe spatele scaunului. Tăcură- amîndoi.
»E absurd, îşi spunea Elinor, e ridicol să vorbească astfel".
lectul cu spirit critic protesta împotriva sentimentelor, căci
297
se simţea ciudat de emoţionată. Cuvintele, vocea lui atît de catifelată şi totuşi vibrînd de mari latenţe de forţă şi pasiune, uşor de ghicit sub tonul catifelat, o fermecaseră. Cînd spusese: „Vreau să fiu stăpîn", Elinor simţise prin tot corpul o căldură neaşteptată, ca atunci cînd sorbi o înghiţitură de vin dulce şi fiert. „E ridicol", îşi repetă ea, încercînd să se răzbune pentru că o cucerise atît de uşor, şi să-i pedepsească totodată pe trădătorii din sufletul ei care se predaseră fără rezistenţă. Un lucru odată făcut, nu se mai poate desface complet. Cuvintele ri-aveau decît să fie ridicole; rămînea faptul că în timp ce el le rostea, Elinor se înfiorase de o admiraţie bruscă, de un entuziasm şi de o dorinţă stranie de a se bucura şi ride cu voce tare.
Servitorul schimbă farfuriile. Discutară fleacuri — voiajul ei, ce se mai întîmplase la Londra în timpul cît lipsise, şi despre prieteni comuni. Se servi cafeaua şi îşi aprinseră o ţigară. Amîndoi- tăceau. Cum să rupă tăcerea? se întrebă Elinor cu teamă^ Sau, mai de grabă, nu se întrebă; ştia cum, iar această cunoaştere profetică o făcea să-i fie teamă. Rupînd tăcerea, poate că ar fi avut un handicap. De asemenea, continuînd să discute fleacuri poate că
ar fi reuşit să evite o conversaţie serioasă, pînă venea clipa plecării. Deodată, avu senzaţia că nu mai e nimic de spus. O cuprinse o paralizie, ca la apropierea unui eveniment inevitabil. Nu putea decît să stea şi să aştepte, în cele din urmă inevitabilul se petrecu, aşa cum era de aşteptat.
— Mai ţii minte, spuse Everard încet, şi fără să-şi ridice privirea, ce ţi-am spus înainte de-a pleca?
— Credeam că ne-am înţeles să nu mai discutăm despre asta. , i ■
Everard îşi zvîrli capul pe spate şi rise scurt.
— Ei bine, ai înţeles greşit. O privi şi-i citi în ochi o expresie de amărăciune şi nelinişte, un apel la milă. Everard era însă nemilos. îşi fixă coatele pe masă şi se aplecă spre ea. Elinor îşi cobori privirea.
— Mi-ai spus, cînd te-ăi uitat la mine, că nu m-am schimbat, spuse el, iar vocea sa blîndă trăda violenţe latente. Ei bine, nici eu nu mi-am schimbat părerea. Ai rămas aceeaşi Elinor, aceeaşi ca atunci cînd ai plecat. Te iubesc tot atît de mult, Elinor. Nu, te iubesc mai mult. Mîna lui Elinor zăcea pe masă, în faţa ei.
Everard întinse mîna şi i-o apucă — Elinor. şopti el.
Elinor clătină din cap fără să-l privească.
încet şi plin de pasiune, Everard vorbi mai departe.
— Nu ştii ce poate să însemne dragostea, spuse el. Nu ştii ce-ţi pot oferi. O dragoste disperată şi nebunească, ca o
298
suprafaţă deznădăjduită. Şi totuşi o dragoste violentă şi dulce, violentă cum e omorul şi dulce cum e somnul.
„Vorbe, îşi spunea Elinor, vorbe absurd de melodramatice". Vorbele o emoţionau însă aşa cum o emoţionaseră şi lăudăroşeniile lui.
— Te rog, Everard, spuse ea cu voce tare, ajunge. Nu voia să se emoţioneze. Cu un efort îşi aţinti privirea în ochii lui vii şi cercetători. încercă să rîdă şi clătină din cap. — Fiindcă e cu neputinţă, şi o ştii bine.
— Tot ce ştiu, spuse el încet, e că ţi-e teamă. Ţi-e teamă să nu te trezeşti la viaţă. Fiindcă de ani de zile eşti pe jumătate moartă. Şi nu ţi s-a ivit prilejul să te trezeşti cu totul la viaţă. Ştii că eu pot să-ţi ofer acest prilej. Iar ţie ţi-e teamă tot timpul.
— Prostii!" spuse ea. Cuvinte mari şi melodramatice.
— Poate că ai dreptate într-un fel, urmă el. Să trăieşti trează, dar trează cu adevărat, nu-i o glumă, ci un lucru primejdios. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, adăugă el, iar violenţa adormită
din vocea lui izbucni brusc, a trăi treaz e captivant!
— Dac-ai şti cum m-ai speriat, strigînd aşa! spuse ea. Dar nu simţise numai spaimă. Nervii şi carnea continuau să i
se înfioare şi să tremure din cauza sentimentului de satisfacţie tainică şi violentă pe care vocea lui îl deşteptase în ea. „E ridicol", încercă ea să se încredinţeze. I se părea că îi auzise vocea direct cu trupul, iar ecourile ei îi vibrau în diafragmă. „Ridicol", repetă ea. Şi apoi ce reprezenta această dragoste despre care vorbea Everard cu atîta pasiune? Un scurt şi întîmplător prilej de violenţe, în intervalele cînd nu era ocupat. Everard dispreţuia femeile fiindcă risipeau timpul şi energia bărbaţilor. îl auzise deseori spunînd că n-are timp de pierdut cu dragostea. Avansurile lui erau aproape o insultă, în genul propunerilor pe care le faci unei femei de stradă.
— Fii, te rog, rezonabil, Everard, spuse ea.
Everard îşi trase mîna dintr-a ei şi se lăsă rizînd pe spătarul scaunului.
— Foarte bine, răspunse el, azi am să fiu rezonabil.
— Să fii întotdeauna rezonabil. Se simţea adînc uşurată. — e deasupra, adăugă ea citind cu un uşor zîmbet ironic o frază e a .lui, nu eşti un membru al claselor înstărite. Ai lucruri mai importante de făcut decît să-ţi pierzi timpul cu dragostea.
O clipă, Everard o privi în tăcere, iar faţa îi deveni gravă şi ameninţător de preocupată. Lucruri mai importante de făcut? desigur, era adevărat. Se mînie pe sine însuşi că o dorea atît de 299
mult. Se înfurie şi pe Elinor fiindcă nu-l lăsa să-şi satisfacă poftele.
— Ce-ar fi să vorbim despre Sheakespeare? întrebă el sarcastic, sau despre armonici?