Taxiul costase trei şilingi şi şase pence. Philip dădu şoferului cinci şilingi şi urcă treptele porticului cu coloane, spre clubul său. Auzi în urmă mulţumirile şoferului. Avea obiceiul să dea bacşişuri mari. Nu o făcea din ostentaţie sau fiindcă cerea sau avusese intenţia să ceară şoferului servicii speciale. (De fapt, puţini oameni aveau pretenţii atît de mici de la servitori ca Philip, puţini erau mai răbdători ca el cînd serviciul prestat nu corespundea, şi mai dispuşi să le ierte neglijenţele.) Bacşişurile exagerate constituiau expresia practică a unui fel de a-şi cere •iertare fiindcă manifesta atîta consideraţie pentru servitorii săi. Lipsa lui de exigenţă se datora groazei şi silei de a nu întreţine contacte inutile cu oamenii, cît şi consideraţiei şi bunătăţii lui. Philip cerea foarte puţin de la cei ce-l serveau, pentru simplul motiv că dorea să aibă cît mai puţin de-a face cu ei. Prezenţa lor îl deranja. Nu-i plăcea să fie deranjat în viaţa intimă de străini, şi nici să fie silit să discute cu ei, să stabilească un contact direct cu aceşti intruşi — deşi nu era vorba de un contact al inteligenţei, cît de unul al voinţelor, sentimentelor şi intuiţiilor. Evita cît putea acest contact; cînd era însă necesar, făcea tot ce-i stătea în putinţă
pentru a dezumaniza legătura. Generozitatea lui Philip reprezenta parţial o compensaţie faţă de bunătatea sa inumană. Erau bani cu care îşi plătea conştiinţa.
Uşile clubului erau deschise; intră. Holul era vast, întunecat, plin de coloane şi răcoros. Pe scară, într-o nişă, grupul alegoric sculptat în marmoră de Sir Frances Chantrey1, reprezentînd Ştiinţa şi Virtutea supunînd Pasiunile, se zvîrcolea cu o severitate clasică. Philip îşi atîrnă pălăria şi intră în fumoar ca să răsfoiască ziarele şi să aştepte sosirea invitaţilor. Spandrell veni primul.
— Spune-mi, zise Philip, după ce se salutară şi comandară vermuturi, ce este cu absurdul şi tînărul meu cumnat, spune-mi repede înainte de venirea lui. Ce se mai întîmplă cu el şi cu Lucy Tantamount?
Spandrell făcu un gest indiferent.
' Sir Frances Chantrey (1781—1814), sculptor englez, membru al Academiei Regale de Artă.
300
— Ce se-ntîmplă de obicei în astfel de ocazii! Şi în orice caz nu-i momentul şi locul potrivit pentru a intra în amănunte. Făcu n semn cu mîna spre ceilalţi membri ai clubului care se aflau în fumoar. Un secretar de stat, 'doi u
judecători şi un episcop le puteau urmări conversaţia.
Philip rîse.
— Vreau să ştiu, de fapt cît de serioasă e legătura şi cam cît o să {mă. .
— în ce-l priveşte pe Walter e foarte serioasă. Iar cît o să ţină, cine poate şti? Lucy are să plece însă foarte curînd în străinătate.
— Slăvit să fie Domnul pentru micile lui daruri! Ah, au sosit! Uite-i pe Walter şi pe Illidge. îi salută de la depărtare.
Noii-veniţi refuzară aperitivele.
— Atunci să mergem imediat la masă, spuse Philip. Sufrageria clubului era imensă. Un rind dublu de coloane de
stuc, în stil corintian,.sprijinea un tavan aurit. De pe pereţii de un cafeniu-deschis portretele unor distinşi membri,
.acum «decedaţi, te urmăreau cu o expresie fioroasă. Draperiile de catifea, de un roşu-închis, erau prinse cu cordoane formînd falduri şi încadrind astfel fiecare din cele şase ferestre; pe jos un covor gros, tot roşu-închis, înăbuşea zgomotul paşilor; chelnerii, în livrele de aceeaşi culoare cu draperiile şi covorul, se deplasau rapid prin încăpere, aproape invizibili, ca insectele ce iau forma frunzelor într-o pădure.
— Mi-a plăcut întotdeauna camera asta, spuse Spandrell pe cînd intrau. Parcă ar fi un decor pentru ospăţul lui Baltazar1.
— Dar un Baltazar de tip foarte anglican, preciza Walter.
— Vai de mine! exclamă Illidge, care se uitase' de jur împrejur. Un astfel de decor mă face să mă simt cu adevărat plebeu.
^ Philip rîse cam jenat. Schimbînd vorba, arătă spre chelnerii îmbrăcaţi în haine "de o culoare proteguitoare.
tată dovada ipotezei lui Darwin. Au supravieţuit doar cei » adaptabili, spuse el, în timp ce se aşezau la masa ce le fusese rezervată. Chelnerii îmbrăcaţi în alte culori au fost omoriţi de membrii înfuriaţi ai clubului.
Unul dintre supravieţuitorii masacrului, îmbrăcat în roşu, le aduse peştele. începură să mănînce.
unul
azar
J
' fiul lui Nabucodonosor, a fost ultimul rege al Babilonului. La
de7 i osPe'e'e 'U1 a apărut scris pe perete, de o mină nevăzută, 6 prevestire a astrului ce va urma. în aceeaşi noapte, oraşul a fost ocupat de Cyrus.
301
— Ciudat, spuse Illidge, urmărindu-şi firul gîndurilor, pe care i le sugerase primul contact cu încăperea, e într-adevăr extraordinar că mă aflu aici. Sau, în orice caz, că stau la masă cu voi, ca invitat. Căci n-ar fi de mirare dacă m-aş găsi aici îmbrăcat într-una din aceste livrele roşu-închis. Asta, cel puţin, ar fi în concordanţă cu ceea ce pastorii ar numi „condiţia mea socială". Rîse scurt şi cu răutate. — Dar, ca să stau la o masă cu voi, este aproape de necrezut. Totul se datoreşte faptului că fiul unui negustor din Manchester era predispus la scrofuloză.
Dacă Reggie Wright ar.fi avut o sănătate normală, eu aş fi fost probabil cizmar în Lancashire. Din fericire însă, Reggie avea în sistemul său limfatic bacilii tuberculozei. Doctorii i-au prescris viaţa la- ţară. Tatăl lui a închiriat o căsuţă în satul nostru pentru soţia lui şi pentru copil, iar Reggie a urmat'şcoala primară din sat. Tatăl lui Reggie voia ca fiul său să urmeze mai tîrziu cursurile din Manchester ca bursier. îi angaja deci ca meditator pe învăţătorul nostru. Eu eram un băiat deştept şi învăţătorul ţinea la mine. în timp ce-l medita pe Reggie se gîndi c-ar putea să mă mediteze şi pe mine. Şi în plus, pe gratis. N-a vrut s-o lase pe mama să plătească un sfanţ. Nu-i vorbă că, sărmana, nici n-ar fi putut s-o facă atît de.uşor. Cînd se dădu examenul eu am obţinut bursa. Reggie a căzut. Illidge începu să rida. — Avorton infect şi scrofulos! Am să-i fiu veşnic recunoscător lui şi barililor lui din glande. Dacă n-ar fi fost el, aş fi învăţat meseria de cizmar a unchiului meu, într-un sat din Lancashire. Iată de ce depinde viaţa cuiva, de o şansă extrem de absurdă, o şansă la un milion. O întîmplare fără importanţă şi viaţa ţi s-a schimbat.
— Nu-i chiar o întîmplare fără importanţă, spuse Spandrell. Bursa ta n-a fost o întîmplare; ţi-a venit la momentul oportun şi ţi-a prins bine. Altfel, n-ai fi cîştigat-o şi n-ai fi fost aici. Mă îndoiesc că există lucruri lipsite de importanţă. Tot ceea ce se întîmplă este intrinsec pe măsura omului căruia i se întîmplă.
— Asta înseamnă să faci puţin pe oracolul, nu? obiectă Philip. Observînd desfăşurarea evenimentelor, oamenii le denaturează — ca să zic aşa — astfel încît ceea ce li se întîmplă pare să fie pe măsura lor.
Spandrell ridică indiferent din umeri.
— S-ar putea ca acest gen de denaturare să existe. Am convingerea că întîmplările sînt pe măsura oamenilor.
— Ce prostii, spuse Illidge dezgustat! ,
Philip îşi exprimă mai politicos o părere contrarie.
— Mai mulţi oameni pot fi influenţaţi de aceeaşi întîmplare în feluri cu totul diferite şi caracteristice.
302
— Ştiu, răspunse Spandrell. Dar, într-un fel ce nu poate fi descris, întîmplarea e modificată din punct de vedere calitativ, ca să fie pe măsura caracterului fiecărei persoane amestecate în această"1 întîmplare. E un mare mister şi un paradox.