— Ca să nu spun o absurditate şi un lucru imposibil, interveni Illidge.
— Absurd atunci şi imposibil, recunoscu Spandrell. Cu toate acestea, eu aşa cred că se petrec lucrurile. De ce trebuie explicat totul logic?
— într-adevăr, de ce? reluă şi Walter.
— Totuşi, spuse Philip, această providenţă de care vorbeşti face ca acelaşi eveniment să fie diferit din punct de vedere calitativ pentru oameni diferiţi — nu ţi se pare cam neverosimil?
— Nu mi se pare mai neverosimil decît prezenţa noastră aici şi nici decît tot ce se vede aici. Cu o mişcare a mîinii, îmbrăţişa sufrageria asemănătoare cu sala ospăţului lui Baltazar, pe comeseni, pe chelnerii îmbrăcaţi în roşu şi pe Secretarul perpetuu al „Academiei Britanice", care tocmai intra întovărăşit de profesorul de poezie de la Universitatea Cambridge.
— Să presupunem aşadar, cum fac oamenii de ştiinţă, că ipoteza cea mai simplă e şi cea mai bună, deşi eu nu pricep nici în ruptul capului ce justificare au ei, în afara inepţiei omeneşti, ca să susţină aşa ceva. .
— '■ Aşa e, aşa e. .
— Ce justificare? repetă Illidge. Doar justificarea faptului obsc-vat, atîta tot. S-a întîmplat să se descopere experimentul că natura creează lucrurile în felul cel mai simplu.
— Sau că, spuse Spandrell, fiinţele umane nu pricep decît explicaţiile cele mai simple. Practic, nu poţi să
distingi între aceste alternative.
— Dar dacă un lucru are o explicaţie simplă şi naturală, el nu poate avea în acelaşi timp şi o explicaţie complicată şi supranaturală.
— De ce nu? întrebă Spandrell. Poţi să fii incapabil să înţelegi- sau să cîntăreşti forţele supranaturale aflate îndărătul celor naturale (oricare ar fi diferenţa între ele). Asta nu dovedeşte însă că ele nu există. îţi ridici doar prostia la rangul de lege generală.
Philip profită de prilej ca să-şi continue argumentaţia.
— Să presupunem totuşi, interveni el, mai înainte ca Illidge să vorbească iarăşi, că explicaţia cea mai simplă
poate să fie şi C^a m.a* valabilă. Oare faptele nu se pot explica mai simplu, admiţînd că individul cu trecutul şi caracterul lui denaturează evenimentele făcîndu-le să semene cu el? Vedem indivizii, dar nu 303
vedem providenţa; sîntem obligaţi s-o considerăm un postulat. Nu-i oare mai bine să ne lipsim de acest postulat, sâ-l omitem ca fiind de prisos?
— Dar e într-adevăr de prisos? întrebă Spandrell. Poţi oare să explici toate faptele, fără ajutorul lui?
Mă îndoiesc. Ce se întîmplâ cu oamenii maleabili? Şi noi sîntem cu toţii mai mult sau mai puţin maleabili. Sîntem oare în aceeaşi măsură creaţi sau născuţi? Ce se întîmplă cu oamenii ale căror caractere nu sînt moştenite, ci formate inexorabil de către o serie de evenimente, toate la fel? Un fond de întîmplâri norocoase, dacă vrei să-l numeşti astfel, sau unul de ghinioane: un fond de puritate sufletească sau unul de murdărie sufletească; un fond de posibilităţi splendide şi eroice sau altul de posibilităţi josnice şi meschine. După ce acest fond a acţionat destul (şi e uimitor cît de mult funcţionează astfel de fonduri), se formează caracterul; iar apoi, dacă vrei s-o explici astfel, poţi să spui că individul e acela care denaturează toate evenimentele care i se întîmplă pentru a ie aduce pe măsura lui. Dar ce se întîmplă mai inainte de a avea un caracter format, cînd denaturează evenimentele făcîndu-le să fie pe măsura lui? Cine hotărăşte atunci ce fel de evenimente i se vor întîmplă?
— Cine hotărăşte dacă un ban aruncat in aer cade cap sau pajură? întrebă Illidge cu dispreţ.
— De ce ne ocupăm de fleacuri cînd discutăm despre fiinţele omeneşti? obiectă Spandrell. Să luăm cazul tău. Te simţi oare ca un ban zvîrlit în aer atunci cînd ţi se întîmplă ceva?
— Nu contează cum mă simt. Sentimentele nu au nimic de-a face cu faptele obiective.
— Senzaţiile însă au de-a face. Ştiinţa e raţionalizarea percepţiilor senzitive. De ce trebuie ca o categorie de intuiţii psihologice să fie creditată ca avînd valoare ştiinţifică, iar tuturor celorlalte clase să le fie refuzată această caracterizare? O intuiţie directă a acţiunii providenţiale poate constitui în aceeaşi măsură o informaţie măruntă în privinţa faptelor obiective, ca şi o intuiţie directă a culorii albastre sau a durităţii. Cînd ţi se întîmplâ ceva nu te simţi ca un ban aruncat în aer. Se simte că
evenimentele au o semnificaţie şi că au fost aranjate. Mai ales cînd au loc în serie. Să presupunem că
va cădea de o sută de ori la rînd numai pajura.
— Lasâ-ne totuşi să cădem cu capul, spuse Philip rîzînd. Sîntem intelectuali rafinaţi, nu uita.
Spandrell se încruntă. Gluma i se păru deplasată. Pentru.el subiectul era serios.
304
— Cînd mă gîndesc la mine, spuse el, sînt convins că tot ce mj s-a întîmplat a fost într-un fel aranjat dinainte.
Cînd eram mic am presimţit ce-am să devin cînd voi fi mare. Dacă n-ar fi intervenit unele evenimente, aş fi devenit ceva cu totul deosebit de ce sînt acum.
— Un îngeraş, poate! spuse Illidge. Spandrell ignoră întreruperea.
— De la vîrsta de cincisprezece ani au început să mi se întîmple lucruri care erau în mod profetic pe măsura a ceea ce am devenit. Tăcu.
— Aşa că ţi-au crescut o coadă şi copite în locul unui nimb şi al unei perechi de aripi. Ce poveste tristă. Ai observat vreodată, continuă Illidge, întprcîndu-se spre Walter, dumneata care eşti un expert în artă
sau, cel puţin, ar trebui să fii, ai observat vreodată că picturile cu îngeri sînt complet incorecte şi neştiinţifice?
Walter clătină din cap. — Un om de şaptezeci de kilograme, căruia i-ar creşte aripi, ar trebui să aibă nişte muşchi colosali pentru a le mişca. Iar nişte muşchi colosali pentru zbor cer în mod corespunzător un stern lat, ca al păsărilor. Un înger atîrnînd vreo şaizeci de kilograme, dacă are chef să zboare ca o raţă, trebuie să aibă un stern lung de cel puţin un metru jumătate. Spune-i asta tatălui dumitale, dacă mai are chef să picteze un tablou cu subiectul Bunavestire. Toate portretele existente care-l reprezintă pe îngerul Gabriel sînt scandalos de false
între timp, Spandrell se gîndea la ceasurile de mari bucurii petrecute în munţi, la sentimentele delicate, la scrupulele, sensibilităţile şi căinţele copilăriei lui. Remuşcările după săvîrşirea unei fapte rele, ca şi fericirea profundă simţită în faţa unei flori sau a unui- peisaj erau nu -numai puternic legate de dragostea ce-o purta mamei lui, dar şi înrădăcinate şi cuprinse în acest sentiment. îşi aminti de cartea Un pension la Paris, de lecturile erotice făcute la lumina lanternei, sub cearşaf. Cartea fusese scrisă. în epoca cînd culmea modei pornografice o reprezentau ciorapii lungi şi negri, ca şi mânuşile lungi şi negre, cind „a săruta pe un bărbat fără mustaţă echivala cu a mînca un ou fără sare". Mustăţile seducătoare şi priapice ale maiorului fuseseră lungi, răsucite şi cănite. Ce ruşine şi ce remuşcări îl cuprinseseră! Cît de mult se luptase, cit de serios se rugase să capete puterea de a rezista tentaţiei! Iar dumnezeul căruia i se
Jgase semăna cu mama lui. Rezistînd tentaţiei se dovedea vrednic de ea. Cedînd tentaţiei o trădase şi negase pe dumnezeu. Era gata să gîştige lupta. Iar apoi, într-o dimineaţă,
a un trăsnet din senin, aflase că mama lui se va mărita cu taiorul Knoyle. Maiorul Knoyle avea şi el mustăţile răsucite.