305
— Adepţii Sflntului Augustin şi calviniştii nu se înşelau, spuse el cu voce tare, întrerupînd discuţia despre sternul serafimilor.
— Văd că lucrul continuă să te preocupe! spuse Illidge.
— Dumnezeu îi salvează pe unii şi-i condamnă pe alţii.
— Ar putea să facă aşa dacă: unu — dacă Dumnezeu ar exista; doi — dacă ar exista o salvare a sufletului; trei...
— Cînd mă gîndesc la Războiul Mondial, continuă Spandrell, întrerupîndu-l, îmi dau seama- ce-ar fi putut să reprezinte pentru mine şi ce a„ reprezentat de fapt. . Dădu din umeri plictisit. Da, Sflntul Augustin are dreptate.
— Eu unul trebuie să vă spun, zise Philip, că i-am rămas întotdeauna extrem de recunoscător Sfintului Augustin, sau oricărui alt sfînt fiindcă m-a blagoslovit cu un picior infirm. Asta m-a împiedicat să devin erou; dar m-a împiedicat în acelaşi timp să devin un cadavru.
Spandrell îi aruncă o privire. Colţurile buzelor lungi trădau o expresie ironică.
— Accidentul tău ţi-a asigurat o viaţă liniştită şi retrasă. Cu alte cuvinte, evenimentul a fost pe măsura ta. Aşa după cum Războiul Mondial, în ceea ce mă priveşte, a fost exact pe măsura mea. Eram de un an la Universitatea Oxford, cînd a început războiul, continuă el.
— La nepreţuitul ăla de colegiu, nu? spuse Illidge care, de îndată ce auzea pomenit numele unui aşezămînt de cultură cu vechi tradiţii şi costisitor, devenea pe loc ironic.
— Trei trimestre de activitate şi două vacanţe şi mai grozave. Descoperisem băutura, pocherul şi diferenţa dintre femeile în carne şi oase şi cele din imaginaţia noastră puberă. Prima femeie adevărată, ce apocalips! adăugă el. Şi în acelaşi timp ce dezamăgire îngrozitoare! Ce banală se dovedeşte femeia în carne şi oase cînd imaginaţia îţi lucrează febril după lectura unei cărţi pornografice.
— Asta-i un omagiu adus artei, aşa cum am arătat deseori, spuse Philip. îi zîmbi lui Walter, care se înroşi amintindu-şi ce-i spusese cumnatul său despre primejdiile ce-l pîndeau cînd încerca să facă dragoste după modele poetice înălţătoare. — Am fost crescuţi aiurea, continuă Philip. Arta primează asupra vieţii. Romeo şi Julieta sau istorii porcoase citite înainte de căsătorie sau de echivalentele ei. Iată de ce. toţi scriitorii tineri din zilele noastre compun o literatură a dezamăgirii. E inevitabil. în zilele splendide de odinioară poeţii începeau prin a-şi pierde virginitatea; apoi, după cunoaşterea completă a dragostei carnale şi conştienţi de lipsa ei de poezie, se sileau din răsputeri
306
_o idealizeze şi s
s
-o înfrumuseţeze. Noi începem cu lucruri poetice şi trecem apoi la cele nepoetice. Dacă băieţii şi fetele şi-ar pierde virginitatea la. fel de devreme ca pe vremea lui Shakespeare, ar avea loc o renaştere a poeziilor lirice de dragoste ca în epoca reginei Elisabeta.
— S-ar putea să ai dreptate, spuse Spandrell. Eu ştiu doar că atunci cînd am descoperit realitatea, m-a dezamăgit, deşi era atrăgătoare. Atrăgătoare poate tocmai fiindcă mă dezamăgise atît de mult, Inima-i o-ciudată
grămadă de bălegar; excrementele trag la excremente şi marele farmec al viciului constă în caracterul lui stupid şi solid. Viciul te atrage fiindcă-i foarte dezgustător. Rămîne veşnic dezgustător. Ţin minte că
Ia începutul Războiului Mondial m-ara bucurat formidabil că voi avea prilejul să ies din mocirlă şi să înfăptuiesc în schimb ceva curat.
— Pentru Ţară şi Rege! îl persifla Illidge.
— Sărmanul Rupert Brook1! Astăzi îţi vine să zîmbeşti cînd îi citeşti flecuşteţul acela de poezie despre onoarea ce s-a întors în lume. Evenimentele au făcut ca poezia lui să para oarecum comică.
— Era o glumă proastă chiar de cînd a fost scrisă, spuse Illidge.
— Ah, nu. Pe atunci şi eu simţeam exact Ia fel.
— Fireşte. Fiindcă erai la fel cu Rupert Brook, un membru răzgîiat şi blazat al claselor înstărite. Aveai nevoie de fiori noi, asta-i tot. Războiul şi acea faimoasă „onoare" ţi-au oferit ocazia să-i încerci.
Spandrell dădu din umeri.
— Eplic-o aşa, dacă vrei. Eu susţin că în august 1941 am dorit să înfăptuiesc un act nobil. Aş fi fost chiar foarte mulţumit să fiu ucis pe front.
— „Mai bine moartea, decît dezonoarea", nu?
— Da, absolut, răspunse Spandrell. Poţi fi sigur că toate melodramele sînt perfect realiste. Sînt anumite împrejurări cînd oamenii afirmă ca preferă moartea, dezonoarei. Singurul defect al melodramei e că te face să crezi fn permanenţa acestei concluzii. Din nefericire, nu se întîmplă aşa. Dar „mai bine moartea, decît dezonoarea" e exact ce gîndeam în august 1914. Dacă alternativa morţii ar fi fost felul idiot de viaţă pe care l-am dus, aş fi preferat să fiu ucis pe front.
— Vorbeşte iar gentleman-u\ din. clasa înstărită, spuse Illidge.
' Rupert Brook (1887—1915). poet englez de inspiraţie romantică.
307
— Cum însă îmi făcusem educaţia mult timp în străinătate, cunoşteam trei limbi străine şi aveam o mamă care mă iubea foarte mult şi un tată vitreg dispunînd de mare influenţă în armată, am fost transferat, vrînd-nevrind, la serviciul de informaţii secrete al Armatei. Dumnezeu era ferm decis să mă condamne.
— A încercat foarte frumos să-ţi salveze viaţa, spuse Philip.
— Dar nu voiam să mi-o salveze. Afară de cazul cînd aş fi putut înfăptui ceva cu ea, de preferinţă un act de eroism, sau, cel puţin, o performanţă dificilă şi riscantă. M-am trezit în schimb numit ofiţer de legătură, iar mai tîrziu vînînd spionii. Din toate meseriile sordide şi josnice. .
— în definitiv, tranşeele nu erau chiar atît de romantice.
— Nu, dar reprezentau o primejdie. Ca să stai în tranşeu îţi trebuie curaj şi rezistenţă. Un agent secret care vînează spionii se află în deplină siguranţă şi nu trebuie să desfăşoare nici una din virtuţile nobile; în timp ce prilejurile pe care i le oferă viciul. . Oraşele din spatele frontului, Parisul, porturile puneau la dispoziţie în primul rind prostituate şi alcool.
— în fond, spuse Philip, erau vicii ce puteau fi evitate. Cu firea lui rece, i se părea uşor să fii raţional.
— Dar nu de mine, spuse SpandrelL Mai'ales în acele împrejurări. Voisem să fac un lucru bun şi fusesem împiedicat. Aşa încît mi-am stabilit un fel de principiu de onoare să fac lucrul opus celui dorit. Un principiu de onoare — pricepi?
Philip făcu un semn negativ.
— E puţin cam subtil pentru mine.
— închipuie-ţi că te afli în faţa unui om pe care-l respecţi, la care ţii şi pe care îl admiri, cum nu ţi s-a mai întîmplat vreodată. .
Philip dădu din cap afirmativ. De fapt, îşi spuse el, nu admirase niciodată profund şi nici nu iubise din adîncul sufletului pe cineva. Teoretic da, în practică, însă, niciodată; nu, niciodată nu dorise să devină discipolul cuiva, partizanul cuiva. Adoptase părerile altora şi chiar modul lor de viaţă, rămînînd însă tot timpul cu convingerea intimă că nici părerile şi nici modul de viaţă nu-i aparţineau cu adevărat şi că putea să le abandoneze, ceea ce era gata să facă, fără îndoială, cu aceeaşi uşurinţă cu care şi le însuşise. De cîte ori i se părea că se iveşte riscul de a fi cucerit de o teorie,'rezista cu tot dinadinsul, lupta şi fugea pentru a-şi păstra libertatea.