— Este ridicol, Irina, replică aprins Janos.
— Da, așa ai spus întotdeauna, remarcă ea. Chiar de la bunul început, când generalul Borzov a fost tăiat în bucăți. Apoi a fost un accident că biotul crab l-a atacat pe Wilson. Cosmonautul des Jardins dispare într-o alee…
— Coincidențe, strigă Janos, pur și simplu coincidențe!
— Ești un tâmpit, Janos, țipă Irina. Ai încredere în toți și în toate. Ar trebui să aruncăm în aer nava asta blestemată înainte de a mai face și alte―
— Ajunge, calmați-vă amândoi, interveni David Brown în vreme ce est europenii continuau să se certe.
— Suntem cu toții puțin cam încordați, rosti O’Toole, N-are nici un rost să ne certăm.
— Are cineva de gând să pornească în căutarea lui Richard? întrebă emotivul Janos fără să se adreseze cuiva în mod special.
— Cine ar fi atât de nebun— începu Irina.
— Nu, o întrerupse cu fermitate Amiralul Heilmann. I-am spus că ieșirea lui nu era autorizată și că nu vom merge după el, indiferent ce s-ar întâmpla. În plus, doctorul Brown și cei doi piloți mă anunță că abia dacă vom reuși să manevrăm cele două nave Newton spre casă, noi, cei care am mai rămas — iar analiza lor presupunea că Wakefield se află aici. Nu ne mai putem permite nici un risc.
La masă se instală o lungă și sumbră tăcere.
— Intenționam să vă comunic imediat după prânz, rosti David Brown ridicându-se în picioare, dar mi se pare că niște vești bune ne-ar prinde bine tuturor. Acum o oră am primit noi ordine. Urmează să plecăm spre Pământ în ziua I-14, [Abreviere de la Ignition] așadar peste o săptămână și ceva. Între timp vom recalifica personalul, ne vom odihni pentru călătorie și ne vom asigura că toate sistemele navei funcționează la parametrii nominali. Cosmonauții Turgheniev, Yamaka și Sabatini își manifestară entuziasmul prin strigăte de bucurie.
— Daca tot plecăm fără a ne mai întoarce pe Rama, atunci de ce așteptăm atât? întrebă Janos. Cu siguranță că suntem în stare să ne pregătim în trei sau patru zile.
— Din câte am înțeles, replică doctorul Brown, colegii noștri militari au o misiune specială care le va lua tot timpul — parțial și nouă — pe parcursul următoarelor trei zile. Aruncă o privire lui Otto Heilmann. Vrei să le spui?
Amiralul se ridică în picioare.
— Trebuie să discut întâi detaliile cu generalul O’Toole, rosti cu o voce sonoră. Mâine dimineață vă vom explica tuturor.
O’Toole nu avea nevoie să i se arate mesajul primit de amiral cu douăzeci de minute înainte. Îi știa conținutul. Conform cu procedurile de rigoare, conținea doar trei cuvinte:
Aplicați planul Trinity.
54. O DATĂ EROU
Michael O’Toole nu reușea să doarmă. Se răsucea pe toate părțile, porni muzica favorită și repetă la nesfârșit «Sfântă Fecioară» și «Tatăl Nostru». Nimic nu-l ajută. Tânjea după ceva care să-l distragă, să-l facă să uite de responsabilități și să-i permită sufletului său puțin repaos.
Aplicați planul trinity, își zise în cele din urmă, concentrându-se asupra adevăratei cauze a neliniștii sale. Ce însemna de fapt aceasta? Deschiderea containerelor, ridicarea armelor nucleare (de mărimea unor frigidere), verificarea subsistemelor, așezarea bombelor pe un transportor și transbordarea lor în ecluza lui Rama, apoi coborârea lor cu ascensorul greu…
Și ce altceva? reflectă O’Toole. Încă un lucru. Nu avea să dureze mai mult de un minut la fiecare bombă, însă constituia de departe cea mai importantă operație. Armele aveau pe laturi perechi redundante de tastaturi numerice. El și Amiralul Heilmann trebuiau să folosească tastaturile pentru a introduce o secvență specială de cifre, codul RQ cum era denumit, înainte de amorsarea bombelor. Fără aceste coduri, armele ar fi rămas pentru totdeauna în stare de somnolență.
Dezbaterile privind includerea focoaselor nucleare la bordul lui Newton stârniseră ecouri pe coridoarele Cartierului General COG din Amsterdam. Votul final fusese strâns. Se hotărâse ca nava terestră să transporte arme dar, pentru a domoli îngrijorarea, se promisese implementarea unor măsuri stricte împotriva unei utilizări neautorizate..
Pe parcursul acelorași întruniri, conducerea militară COG evitase protestele publice prin impunerea clasificării de Strict Secret asupra faptului că Newton urma să aibă la bord arme nucleare. Nici măcar membrilor civili ai echipajului nu li se dezvăluise nimic despre existența bombelor.
Grupul secret de lucru pentru Procedura Trinity se întâlnise de șapte ori, în patru locuri diferite din toate colțurile lumii, înainte de lansarea misiunii. În scopul de a face procesul de activare imun la orice impuls electronic întâmplător, se alesese metoda de activare manuală a armelor nucleare. Astfel, nici un nebun de pe Pământ și nici un cosmonaut înspăimântat de pe Newton nu ar fi reușit să declanșeze annele printr-o simplă comandă electronică. Șeful de stat major, un om strălucit dar adept al unei discipline rigide, pe nume Kazuo Norimoto, își exprimase temerea că renunțarea la comanda electronică ar duce la nefireasca dependență a întregii operațiuni exclusiv față de persoanele selecționate în echipaj. Fusese convins, totuși, că era de preferat să depindă de ofițerii prezenți la bordul lui Newton, decât să-și facă griji pentru un terorist sau un fanatic care ar fi reușit cine știe cum să pună mâna pe codul de activare.
Dar dacă unul dintre ofițerii de pe Newton era cuprins de panică? Cum putea fi protejat sistemul împotriva unui act unilateral de declanșare a focoaselor nucleare efectuat de un membru al echipajului? Discuțiile conduseseră la un procedeu de siguranță relativ simplu. Din echipaj aveau să facă parte trei ofițeri. Fiecare va cunoaște un cod RQ unic. Introducerea manuală a două dintre lungile secvențe numerice va arma dispozitivele. Sistemul era în acest fel protejat împotriva acțiunii unui ofițer recalcitrant, ori a unuia înspăimântat. Părea o garanție suficientă.
Însă situația noastră actuală nu a fost luată niciodată în calcul, medită O’Toole întins pe pat. În eventualitatea oricărei acțiuni periculoase, fie ea militară sau civilă, fiecare dintre noi trebuia să încredințeze codul unui locțiitor. Dar cine ar fi crezut că o apendictomie putea fi periculoasă? Codul lui Valerii a murit odată cu el. Ceea ce înseamnă că în prezent sistemul necesită doi oameni… din doi.
O’Toole se întoarse pe burtă și-și îngropa fața în pernă. Acum înțelegea cu adevărat de ce era încă treaz. Dacă nu introduc codul, bombele nu pot fi utilizate. Își aminti de un prânz la bordul navei militare, luat împreună cu Valerii Borzov și Otto Heilmann, în timpul plăcutei călătorii spre Rama. «E un joc perfect de echilibru», glumise generalul sovietic, «și probabil a fost luat în considerație la alegerea noastră. Otto ar apăsa pe declanșator la cea mai mică provocare, iar pe tine, Michael, te-ar frământa moralitatea deciziei chiar dacă viața ți-ar fi amenințată. Eu unul mă aflu la mijloc.»
Însă tu ești mort, își zise O’Toole, și nouă ni s-a ordonat să amorsăm focoasele. Se ridică din pat și se îndreptă spre birou. Așa cum procedase mereu când avea de luat o hotărâre de mare importanță, O’Toole scoase din buzunar un carnețel electronic și alcătui două liste scurte, una sintetizând motivele pentru îndeplinirea ordinului de amorsare și de distrugere a lui Rama, cealaltă argumentele împotrivă. Nu avea nici un motiv perfect logic de a se opune ordinului primit — giganticul vehicul era probabil o mașină fără viață, cei trei colegi ai săi muriseră cu siguranță, iar amenințarea ia adresa Pământului nu era deloc neglijabilă. Și totuși. O’Toole ezita. Ceva în comiterea unui asemenea act, evident ostil, îi lovea sensibilitatea.