— Nu-i chiar așa de complicat, râse ea. Și e extrem de logic. Poate că în viitoarea mea carieră voi fi inginer.
O’Toole își făcu un sandwich, luă o cutie cu lapte și i se alătură la masă. Francesca îi puse o mână pe braț.
— Vorbind despre viitoare cariere, Michael, te-ai gândit cumva și la a ta?
— Ce vrei să spui?
— Sunt prinsă în obișnuita dilemă profesională, dragul meu prieten. Îndatoririle mele de reporter au intrat în conflict direct cu sentimentele.
O’Toole se opri din mestecat.
— Heilmann v-a spus?
Ea încuviință din cap.
— Nu sunt proastă, Michael. Oricum aș fi aflat mai devreme ori mai târziu. Și este o poveste fierbinte, foarte fierbinte. Poate una dintre cele mai importante de pe durata misiunii. Parcă văd titlurile buletinelor de știri: «General american refuză să se supună ordinului de a distruge Rama. Ascultați emisiunea de la ora cinci».
Generalul trecu în defensivă.
— N-am refuzat. Procedura Trinity nu-mi cere să introduc codul decât după ce armele sunt scoase din containere…
— «…și gata de a fi plasate pe transportor», termină frază Francesca. Ceea ce se va întâmpla peste optsprezece ore. Mâine dimineață, după calculele mele… Am de gând să înregistrez istoricul eveniment. Femeia se ridică de la masă. Și Michael, în caz că te interesează, n-am menționat convorbirea ta cu Norimoto în nici unul din reportajele mele. S-ar putea să mă refer la ea în memoriile mele, dar nu le voi publica încă cel puțin cinci ani de acum înainte.
Francesca se răsuci și-l privi țintă în ochi pe O’Toole.
— Ești pe cale să devii peste noapte din erou un ticălos, prietene. Sper că ai cântărit cu atenție toate ramificațiile deciziei tale.
55. VOCEA SFÂNTULUI MICHAEL
Generalul O’Toole petrecu după amiaza în cabina sa, privind la televizor cum Tabori și Yamanaka verificau armele nucleare. Fusese scutit de verificarea subsistemelor datorită pretinsei sale indispoziții stomacale. Procedura era surprinzător de simplă; nimeni n-ar fi bănuit că era destinată să distrugă cea mai fascinantă creație inginerească văzută vreodată de omenire.
O’Toole își sună soția înainte de prânz. Newton se apropiase mult de Pământ, așa încât decalajul dintre transmisie și recepție se redusese sub trei minute. Demodatele conversații duplex deveniseră din nou posibile. Convorbirea cu cu Kathleen se desfășură cordial și obișnuit. Generalul se gândi pe moment să-i împărtășească dilema, însă își aduse aminte că linia nu era sigură și renunță. Amândoi își exprimară bucuria de a fi din nou împreună într-un viitor apropiat.
Masa o luă împreună cu echipajul. Janos se găsea într-una din stările sale excesiv de vesele, întreținându-i pe ceilalți cu povești despre după amiaza petrecută în compania ’«gloanțelor», termenul pe care insista să-l folosească pentru a desemna bombele nucleare.
— La un moment dat, îi spuse Francescăi care râdea necontenit de la începutul narațiunii, fixasem ușor «gloanțele» pe podea, dispunându-le în șir, ca piesele de domino. L-am speriat de moarte pe Yamanaka când am lovit-o pe cea dintâi și toate au căzut care încotro, bang, bing, bong. Hiro era convins că vor exploda.
— Nu te-ai gândit că ai fi putut avaria vreo componentă critică? întrebă David Brown.
— Nu. Manualele date de Otto specifică faptul că nu poți să le strici nici dacă le dai drumul din vârful lui Trump Tower. În plus, n-au fost încă armate. Am dreptate, Herr Amiral?
Heilmann încuviință din cap și Janos se lansă în altă povestire. Mintea generalului O’Toole făcea însă în acest timp legături imposibil de evitat între obiectele metalice din nava militară și norul în formă de ciupercă, de deasupra Oceanului Pacific…
Francesca îl întrerupse din reverie.
— Michael, ai o convorbire urgentă pe linia personală. Președintele Bothwell îți va vorbi peste cinci minute.
Conversația de la masă încetă brusc.
— Ia te uită, rânji Janos, înseamnă că ești cineva. Nu oricine primește telefon de la Bothwell Stângaciul.
Generalul O’Toole se scuză politicos și reveni în cabină. Trebuie să fiela curent, medită el în timp ce aștepta cu nerăbdare legătura. Firește că da. Doar e Președintele Statelor Unite.
O’Toole fusese întotdeauna fan al baseball-ului, iar echipa lui favorită era Boston Red Sox. În timpul Marelui Haos, în 2141, baseball-ul falimentase, dar un grup de întreprinzători repuseseră echipele în funcție patru ani mai târziu. Când Michael avea șase ani, în 2148, tatăl său îl luase pe stadionul Fenway ca să asiste la meciul dintre Red Sox și Havana Hurricanes. Astfel începuse o dragoste de o viață pentru O’Toole.
Stângaciul Sherman Bothwell fusese lovitorul de forță al lui Red Sox între 2172 și 2187, un jucător extrem de popular. Născut în Missouri, modestia și tenacitatea sa se dovediseră la fel de rare ca și cele 527 de lovituri reușite în cei șaisprezece ani de prezență în prima liga. În ultimul an ca jucător de baseball, soția îi murise într-un teribil accident nautic. De atunci se dedicase aproape exclusiv creșterii copiilor, lucru de apreciat de toată lumea.
Trei ani mai târziu, după ce se recăsătorise cu Linda Black, frumoasa fiică a guvernatorului statului Texas, pentru mulți deveni limpede că Sherman avea în minte o carieră politică. Avansase cu repeziciune. Întâi locțiitor ai guvernatorului, apoi guvernator și candidat la președinție. În 2196 ajunsese în Casa Albă ca de pe un topogan și se anticipa că-l va înfrânge fără probleme pe candidatul Partidului Creștin Conservator, în alegerile generale programate pentru anul 2200.
— Salut, generale O’Toole, spuse bărbatul în costum albastru, zâmbind călduros. Aici e Sherman Bothwell, președintele dumitale.
Președintele nu se folosea de notițe. Stătea înclinat înainte pe un scaun obișnuit, cu coatele sprijinite de coapse și mâinile încrucișate în față. Vorbea ca și cum ar fi stat lângă generalul O’Toole într-o cameră de zi oarecare.
— Urmăresc misiunea Newton cu mare interes, chiar de la lansare — ca dealtfel și ceilalți din familie, Linda și cei patru copii. Dar am fost mai cu seamă atent în aceste ultime săptămâni, când tragediile s-au abătut una după alta asupra dumitale și a colegilor din echipaj. Dumnezeule! Cine și-ar fi imaginat existența unei asemenea nave cum e Rama. De-a dreptul uluitor…
În orice caz, înțeleg că s-a primit din partea COG ordinul de a distruge Rama. Acuma, știu că asemenea decizii nu se iau ușor și că ele implică o mare responsabilitate asupra unor oameni ca dumneata. Cu toate astea, sunt sigur că este decizia corectă.
Da, domnule! Știu că e corectă. Păi fiică-mea, Courtney — nu are decât opt ani — se trezește aproape în fiecare noapte din coșmaruri. Am urmărit încercarea voastră de a captura biotul acela asemănător cu un crab, și Dumnezeule, a fost îngrozitor. În prezent Courtney știe — s-a anunțat la televizor — că Rama se îndreaptă direct spre Pământ și e teribil de speriată. Îngrozită! Crede că întreaga țară va fi invadată de crabii aceia și că ea și toți prietenii ei vor fi ciopârțiți precum reporterul Wilson.
Îți spun aceste lucruri, generale, deoarece știu că te găsești în fața unei decizii cruciale. Și deoarece am auzit niște zvonuri cum că ai ezita să distrugi vehiculul extraterestru și minunile din interiorul său. Dar, generale, i-am povestit lui Courtney despre dumneata. I-am spus că împreună cu restul echipajului veți face Rama țăndări, cu mult înainte să atingă Pământul.