Din motive sentimentale, O’Toole dorise ca nouă cifre să fie date de zilele de naștere ale lui și ale soției, 29-3-42 și respectiv 7-2-46. Știa că orice criptograf ar fi căutat imediat asemenea alegeri evidente, așa că generalul hotărâse să camufleze datele în cele cincizeci de cifre. Cum rămânea însă cu celelalte patruzeci și una? Numărul acesta, patruzeci și unu, îl intrigase pe O’Toole încă de la o petrecere cu bere și pizza organizată în timpul celui de al doilea an la MIT. Atunci, în mijlocul unei discuții aburite de alcool, unul dintre prietenii săi, un geniu în teoria numerelor al cărui nume îl uitase de mult, îi destăinuise că 41 constituia «un număr foarte special, primul întreg din cel mai lung șir continuu de numere prime pătratice.»
O’Toole nu înțelesese niciodată foarte bine ce însemna «număr prim pătratic». În schimb, înțelegea și era fascinat de faptul că șirul 41, 43, 47, 53, 61, 71, 83, 97, unde fiecare termen se calcula mărind cu doi diferența dintre termenii anteriori, rezulta în exact patruzeci de numere prime consecutive. Șirul de numere prime se termina atunci când cel de-al patruzeci și unulea termen se dovedea a fi neprim, anume 41 x 41 = 1681. O’Toole îi împărtășise acest lucru doar soției, Kathleen, când ea împlinise patruzeci și unu de ani, primind un răspuns atât de lipsit de strălucire, încât nu-l mai menționase niciodată nimănui altcuiva.
Însă pentru codul său era perfect, mai cu seamă dacă-l ascundea cum se cuvine. Pentru a-și construi numărul de cincizeci de cifre, generalul O’Toole alcătui la început o succesiune de patruzeci și una de cifre, fiecare provenind din suma primelor cifre ale termenului corespunzător din șirul special începând cu 41. Astfel, numărul începea cu «5», dat de 41, continua cu «7» pentru 43, «1» pentru 47 (4 + 7 = 11 și apoi rezultatul era truncheat), «8» pentru 53 și așa mai departe. O’Toole împrăștie după aceea cifrele datelor de naștere folosind inversul unui șir Fibonacci (34, 21,13, 8, 5, 3, 2, 1, 1) pentru a defini locurile celor nouă întregi în șirul de patruzeci și una de cifre.
Nu era deloc ușor să memoreze întreaga secvență, dar generalul nu dorea să o noteze și s-o poarte cu el în momentul procesului de activare. Dacă îl scria, atunci oricine l-ar fi putut utiliza, cu sau fără acordul său, iar el și-ar fi pierdut opțiunea de a se răzgândi. De îndată ce învăță șirul, OToole distrase toate calculele și merse să se întâlnească cu ceilalți astronauți, pentru a lua masa de dimineață.
— Uite o copie a codului meu, Francesca, una pentru tine, Irina, iar ultima pentru Hiro Yamanaka. Îmi pare rău, Janos, declară cu un zâmbet larg întipărit pe față Amiralul Heilmann, dar alte «gloanțe» nu mai am. Poate că generalul O’Toole îți va permite să introduci codul său într-una din bombe.
— În regulă, Herr Amiral, replică crispat Janos. De anumite privilegii mă pot lipsi în viață.
Heilmann transformase în spectacol amorsarea focoaselor nucleare. Făcuse copii după cod și îi plăcuse să le explice celorlalți cât de inteligent îl concepuse. Acum, cu o nonșalanță deloc caracteristică, permitea restului echipajului să participe la acțiune.
Lui Francesca îi plăcea la nebunie. Pentru televiziune, subiectul era ideal. O’Toole bănui că probabil ea îi sugerase lui Heilmann scenariul, dar nu pierdu timp gândindu-se la asta. Era din cale-afară de uluit cât de calm devenise. După lunga și agonizanta căutare de sine, se părea că avea să-și îndeplinească sarcina fără mustrări de conștiință.
Amiralul Heilmann se încurcă la introducerea numărului (recunoscuse că era nervos) și pe moment uită unde anume se afla în șir. Proiectanții sistemului prevăzuseră însă această posibilitate și instalaseră două lumini, una verde și alta roșie, chiar deasupra tastaturii numerice de pe coasta bombei. La fiecare zece cifre se aprindea o lumină, indicând dacă decada corespundea sau nu cu cea din memoria electronica. Membrii comisiei de siguranță își exprimaseră îngrijorarea că dispozitivul «suplimentar» compromitea sistemul (ar fi fost mult mai ușor de decodat cinci succesiuni de zece cifre față de una de cincizeci), însă teste repetate dovediseră necesitatea lui.
La sfârșitul celei de-a doua serii de zece cifre, Heilmann fu salutat de aprinderea luminii roșii.
— Am greșit pe undeva, spuse cu evidentă jenă.
— Mai tare, strigă Francesca din locul de unde filma. Încadrase cu grijă imaginea, astfel că atât focoasele, cât și transportoarele lor erau vizibile.
— Am făcut o greșeală, repetă amiralul. Zgomotul m-a zăpăcit. Trebuie să aștept treizeci de secunde înainte să încep din nou.
După ce Heilmann termină cu succes, doctorul Brown introduse codul la cea de-a doua bombă. Părea aproape plictisit; cu siguranță că sentimentul încercat la apăsarea tastelor nu era deloc unul de entuziasm. Irina Turgheniev amorsă cea de-a treia bombă. Făcu un comentariu scurt, dar plin de pasiune, în care își sublinie opinia că distrugerea lui Rama era absolut esențială.
Nici Hiro Yamanaka și nici Francesca nu scoaseră un cuvânt. Totuși, Francesca impresionă echipajul introducând primele treizeci de cifre din memorie. Luând în considerație faptul că nu văzuse niciodată codul lui Heilmann până cu o oră înainte și că nu fusese singură mai mult de două minute de atunci, performanța ei era întru totul remarcabilă..
Apoi veni rândul generalului O’Toole. Zâmbind liniștit, se apropie cu pași ușori de prima dintre arme. Ceilalți astronauți aplaudară, arătându-și atât respectul față de el, cât și recunoscându-i frământarea. Ceru să se facă liniște, explicând că urma să introducă întregul șir din memorie. După care generalul tastă primele zece cifre.
Se opri o secundă la aprinderea luminii verzi. În clipa aceea, în minte îi fulgeră imaginea unei fresce de la cel de-al doilea nivel al capelei Sfântului Michael din Roma. Un tânăr înveșmântat într-o robă albastră, cu ochii înălțați spre cer, stătea pe treptele Monumentului lui Victor Emmanuel, predicând unei mulțimi. Generalul O’Toole auzi, tare și limpede, un glas. Vocea îi spuse «Nu.»
Generalul se răsuci brusc.
— A spus cineva ceva? întrebă privindu-i pe astronauți.
Colegii lui clătinară din cap. Deconcertat, O’Toole se întoarse din nou spre bombă. Încercă să-și amintească cea de-a doua serie de zece cifre. Nu mai reuși. Inima îi bătea nebunește. Mintea lui continua să întrebe, iarăși și iarăși, Ce-a fost vocea aceea? Hotărârea de a-și duce la îndeplinire ordinul se topi în aer.
Michael O’Toole respiră adânc, se răsuci pe călcâie și traversă uriașul culoar. Când trecu pe lângă colegii săi uluiți, îl auzi pe Amiralul Heilmann țipând:
— Ce faci?
— Mă duc în cabina mea, răspunse fără să încetinească pasul.
— N-ai de gând să amorsezi bombele? îl întrebă din spate doctorul Brown.
— Nu. Cel puțin, nu încă.
56. O RUGĂCIUNE ASCULTATĂ
Generalul O’Toole rămase înăuntru tot restul zilei. Heilmann îl vizită la aproximativ o oră după eșecul de a introduce codul de activare. După câteva schimburi de cuvinte de complezență (Heilmann era groaznic la așa ceva), amiralul îi puse întrebarea crucială.
— Ești pregătit să continui amorsarea?
O’Toole clătină din cap.