— Așa credeam astăzi dimineață, Otto, dar… Nu trebuie să spună mai mult.
Heilmann se ridică de pe scaun.
— I-am ordonat lui Yamanaka să transporte primele două gloanțe în ecluza ramană. Le vei găsi acolo, după cină, în caz că te răzgândești. Celelalte trei vor rămâne pentru moment în cală. Îl privi țintă câteva secunde, apoi reluă: Sper să-ți vină mintea la cap înainte de a fi prea târziu, Michael. Avem și așa destule probleme la cartierul general.
Când Francesca își făcu apariția cu nelipsita-i cameră video două ore mai târziu, din felul cum își alegea cuvintele deveni limpede că părerea generală, cel puțin între astronauții rămași, era că O’Toole suferea de o acută criză nervoasă. Nu se purta sfidător. Nu făcea nici o declarație. Nimeni din echipaj nu ar fi tolerat aceste alternative, deoarece prin asociere ar fi creat tuturor o imagine defavorabilă. Nu, era evident că nervii lui cedaseră.
— Le-am spus tuturor să nu te deranjeze cu telefoanele, declară cu compasiune Francesca privind împrejur, creierul ei de reporter schițând deja imaginile apropiatului interviu. Telefoanele sună încontinuu, mai cu seamă de când am trimis caseta înregistrată astăzi dimineață. Se apropie de birou și verifică obiectele aflate pe el. Acesta-i Michael din Siena? întrebă ea, ridicând în mână statueta.
O’Toole zâmbi șters.
— Da. Și cred că știi cine este acolo, întins pe crucea din tablou.
— Foarte bine, replică Francesca. Cu adevărat foarte bine… Uite, Michael, știi ce urmează. Aș vrea ca acest interviu să te prezinte în lumina cea mai favorabilă. Nu că aș avea de gând să te tratez cu mănuși, mă înțelegi, însă vreau să mă asigur că lupii aceia de jos vor asculta și varianta ta―
— Îmi vor deja pielea? o întrerupse O’Toole.
— Oh, da. Și va fi și mai rău. Cu cât întârzii să activezi bombele, cu atât mai mare va fi mânia lor.
— Dar de ce? protestă O’Toole. N-am comis o crimă. Pur și simplu am amânat amorsarea unui dispozitiv nuclear, a cărui putere distructivă depășește―
— Asta-i lipsit de relevanță. În ochii lor, tu nu ți-ai îndeplinit misiunea încredințată, aceea de a-i proteja pe locuitorii planetei Pământ. Sunt speriați. Nu înțeleg toate prostiile astea extraterestre. Li s-a promis că Rama va fi distrus, iar acum tu refuzi să le pui capăt coșmarelor…
— Coșmare, murmură O’Toole, asta-i ceea ce Bothwell…
— Ce-i cu Președintele Bothwell?
— Ah, nimic, răspunse el evitând privirea ei pătrunzătoare. Altceva? întrebă nerăbdător O’Toole.
— Așa cum spuneam, vreau să arăți cât mai bine. Piaptănă-ți părul, pune-ți o uniformă nouă și nu combinezonul de zbor. Am să te machiez un pic, pentru a mai șterge din urmele lăsate de oboseală. Se întoarse spre birou. Punem fotografiile tale de familie în prim plan, lângă Isus și Michael. Gândește-te bine ce vei spune. Desigur, te voi întreba de ce n-ai reușit azi dimineață să amorsezi bombele.
Francesca se apropie de el și-i puse mâna pe umăr.
— În prezentarea introductivă, voi sugera că ești surmenat. Nu vreau să te învăț ce să zici, dar ți-ar prinde bine să recunoști o oarecare slăbiciune. Mai ales la tine în țară.
Generalul O’Toole nu-și găsi locul cât timp Francesca execută ultimele pregătiri.
— Chiar e nevoie de așa ceva? întrebă el, simțindu-se din ce în ce mai stingherit, pe măsură ce reportera rearanja cabina.
— Doar dacă nu vrei să se creadă că ești Benedict Arnold, veni scurt replica ei.
Janos îl vizită înainte de cină.
— Interviul tău cu Francesca a fost foarte bun, minți el. Cel puțin ai ridicat o serie de probleme morale pe care ar trebui să ni le punem cu toții.
— A fost o tâmpenie să aduc în discuție porcăriile alea filozofice, se perpeli O’Toole. Ar fi trebuit s-o ascult pe Francesca și să pun totul pe seama oboselii.
— Mă rog, Michael, ce e făcut e bun făcut. N-am venit însă să trec în revistă evenimentele zilei. Sunt convins că asta ai făcut-o deja de nenumărate ori. Voiam să știu dacă îți pot fi cumva de ajutor.
— Nu cred, Janos. Însă apreciez gestul tău.
Urmă o pauză lungă. În cele din urmă, Janos se ridică și se îndreptă cu pași mărunți spre ușă.
— Ce ai să faci acum? întrebă el încet.
— Aș vrea să știu, răspunse O’Toole. Nu par să fiu în stare să întocmesc un plan.
Navele combinate Rama-Newton își continuau drumul cu viteză spre Pământ. Cu fiecare zi, amenințarea ramană părea să atârne mai greu, cilindrul uriaș deplasându-se pe o orbită hiperbolică spre o coliziune cu urmări catastrofale, dacă nu se efectuau la timp corecții. Punctul impactului fusese estimat în statul Tamil Nadu, în sudul Indiei, nu departe de orașul Madurai. Fizicienii apăreau în fiecare seară pe rețelele de televiziune, explicând posibilele consecințe. Unde de șoc și materii degajate deveniră termeni uzuali la mesele de seară.
Michael O’Toole fu hulit de toată presă mondială. Francesca avusese dreptate. Generalul american deveni ținta furiei întregii planete. Există chiar și sugestia de a fi trimis în fața Curții Marțiale și executat la bordul lui Newton pentru refuzul de a îndeplini ordinul. O viață de realizări importante și de contribuții personale fu complet uitată. Kathleen O’Toole se văzu obligată să părăsească apartamentul din Boston și să se refugieze la o prietenă în Maine.
Pe general îl chinuia indecizia sa. Știa că își prejudicia ireparabil familia și cariera prin refuzul de a activa focoasele. Dar de fiecare dată când se convingea în sine că era pregătit să execute ordinul, în urechi îi răsuna iarăși acel «Nu», pătrunzător și puternic,
O’Toole nu fu decât parțial coerent pe parcursul ultimului interviu luat de Francesca, cu o zi înainte de plecarea navei științifice. Femeia îi puse câteva întrebări foarte dure. Când îl întrebase de ce Rama nu începuse să frâneze, dacă intenționa să intre pe o orbită în jurul Terrei, generalul își ridicase capul pe moment și îi reamintise că aerofrânarea — disiparea energiei în atmosferă sub formă de căldură — constituia mijlocul cel mai eficient de a obține o orbită în jurul unui corp planetar cu atmosferă. Când însă ea îi oferise prilejul să își dezvolte declarația și să discute felul în care Rama s-ar fi putut reconfigura în vederea unei forme aerodinamice, O’Toole nu răspunsese. Pur și simplu o privise cu gândurile în altă parte.
O’Toole ieși din cabină pentru masa de adio, în noaptea dinaintea ca Brown, Sabatini, Tabori și Turgheniev să pornească spre casă. Prezența lui strică atmosfera. Irina avu o atitudine extrem de urâtă, ațâțând și mai mult spiritele și așa încinse și refuzând sa ia loc la aceeași masă cu el. David Brown îl ignoră cu desăvârșire, preferând să discute detaliile laboratorului care se construia în Texas pentru cercetarea crabului biot. Numai Francesca și Janos se comportară prietenește, așa încât generalul O’Toole se reîntoarse în cabina sa imediat după terminarea mesei, fără a-și lua rămas bun în mod oficial de la nici unul dintre colegi.
În dimineața următoare, la mai puțin de o oră după plecarea navei științifice, O’Toole îl sună pe amiral, solicitându-i o întrevedere.
— Deci în sfârșit te-ai răzgândit? întrebă înfrigurat neamțul la intrarea generalului. Perfect. Încă nu e prea târziu. Suntem în ziua I-12. Dacă ne grăbim, putem încă detona la I-9.
— Mă apropii, Otto, mă apropii, dar nu am ajuns încă acolo. M-am gândit mult, și sunt două lucruri pe care aș vrea să le fac. Aș vrea să vorbesc cu Papa Ioan-Paul și să intru eu însumi în Rama.