13. LA MULȚI ANI
După ce toată lumea termină de mâncat și farfuriile fură strânse, Francesca Sabatini apăru în mijlocul curții cu un microfon în mână și petrecu restul de zece minute mulțumind sponsorilor galei. Apoi îl prezentă pe Luigi Bardolini, sugerând că tehnicile pe care le încercase pentru prima dată în a comunica cu delfinii s-ar putea dovedi extrem de folositoare oamenilor, în încercarea de a lua legătura cu civilizațiile extraterestre.
Richard Wakefield dispăruse exact înainte de începutul discursului Francescăi, cu scopul mărturisit de a găsi cămara și a mai face rost de ceva de băut. Nicole îl văzu fugitiv cinci minute mai târziu, după ce Francesca își terminase prezentarea. Era înconjurat de două actrițe italiene cu bust bogat, care râdeau în hohote de glumele sale. Flutură din mână spre Nicole și-i făcu cu ochiul, arătând spre cele două femei, ca și cum acțiunile sale s-ar fi explicat de la sine.
Bine pentru tine, Richard, gândi Nicole, zâmbindu-și în sine. Cel puțin unul dintre noi, neadaptații social, se distrează de minune. O urmări pe Francesca pășind grațios peste podeț și rugând oaspeții să se îndepărteze de lângă apă, ca să li se facă loc lui Bardolini și delfinilor săi. Francesca purta o rochie neagră strânsă pe corp, care-i lăsa un umăr dezgolit; toaleta o completa o salbă de țechini de aur și o eșarfă aurie, legată în jurul taliei. Părul ei lung și blond era împletit și prins cu uni ac în vârful capului.
Tu aparții cu adevărat acestei lumi, reflectă Nicole, admirând sincer ușurința cu care se mișca Francesca în aglomerația din jur. Doctorul Bardolini își începu prima parte a demonstrației, iar Nicole își îndreptă atenția către întinderea circulară de apă. Luigi Bardolini era unul din acei controversați oameni de știință cu o operă excepțională, dar nu atât de nemaipomenită cum ar fi vrut să se creadă. Pusese într-adevăr la punct o metodă unică de comunicare cu delfinii și izolase treizeci, până la patruzeci de verbe de acțiune printre sunetele scoase de aceste animale. În schimb nu era adevărat, așa cum se pretindea adesea, că doi dintre delfinii săi ar fi putut promova un examen de admitere la facultate. Din păcate, după felul cum se desfășurau lucrurile în sânul comunității științifice internaționale a secolului douăzeci și doi, dacă teoriile cele mai năstrușnice sau cele mai avansate ale cuiva nu puteau fi demonstrate și cădeau în ridicol, atunci și celelalte lucrări ale sale, oricât ar fi fost ele de solide, erau de asemenea discreditate. Acest mod de gândire generase un conservatorism endemic în știință, câtuși de puțin sănătos pentru progresul ei.
Spre deosebire de alți cercetători, Bardolini se dovedea a fi un strălucit om de spectacol. În partea finală a show-ului, cei mai celebri delfini ai săi — Emilio și Emilia — fură supuși la un test real de inteligență în compania a doi invitați, un bărbat și o femeie aleși la întâmplare. Testul era uimitor de simplu. Pe două (din patru) mari ecrane electronice (o pereche de ecrane în apă, cealaltă în curte) se prezenta o matrice de trei pe trei, având un spațiu alb în colțul din dreapta jos. Celelalte opt careuri prezentau diverse imagini și forme. Delfinii și oamenii supuși testului trebuiau să recunoască modelele în schimbare, deplasându-se pe matrice de la stânga spre dreapta și de sus în jos, apoi să aleagă corect dintr-un set de opt variante prezentate de ecranul pereche, elementul potrivit pentru colțul liber. Participanții dispuneau de câte un minut pentru fiecare problemă. Delfinii din apă, ca și oamenii aflați pe uscatul de deasupra lor, aveau la dispoziție un panou de control cu opt butoane pntru a-și semnaliza alegerea, delfinii folosindu-și boturile ca să le apese.
Primele întrebări se dovediră ușoare, atât pentru oameni cât și delfini. În prima matrice, o singură minge albă se găsea în colțul din stânga sus, două mingi albe în cea de-a doua coloană a primului șir, și trei mingi albe în careul matricei corespunzând primului șir din coloana a treia. Având în vedere că primul element al șirului secund era tot o singură minge, pe jumătate albă și pe jumătate neagră, și că elementul de început al celui de-al treilea șir era o minge de astă dată neagră, se ajungea ușor la concluzia că ceea ce trebuia să se afle în colțul din dreapta jos erau trei mingi negre.
Problemele ulterioare deveniră tot mai complicate. De fiecare dată se adăugau noi elemente de complexitate. Oamenii comiseră prima greșeală la a opta matrice, delfinii la a noua. În total, doctorul Bardolini prezentă șaisprezece matrici, ultima atât de complicată, încât trebuiau recunoscute cel puțin zece modele separate pentru a se identifica corect elementul lipsă. Scorul final fu egaclass="underline" oamenii 12, delfinii 12. Ambele perechi se înclinară și audiența aplaudă furtunos.
Nicole găsi exercițiul absolut fascinant. Nu era convinsă dacă trebuia sau nu să creadă afirmația doctorului Bardolini că întrecerea ar fi fost corectă, că nu se făcuseră nici un fel de repetiții prealabile; de fapt, pentru ea n-avea nici o importanță. Pe ea o interesa însăși natura competiției; ideea că inteligența putea fi definită în termenii abilității de a identifica modele și direcții de orientare. Există oare vreo cale de a o măsura? reflectă ea. La copii. Sau chiar la adulți.
Nicole participase la test alături de oameni și delfini. Răspunsese corect la primele treisprezece puncte, îl greșise pe al paisprezecea din cauza unei presupuneri neglijente și tocmai rezolvase numărul cincisprezece, când soneria marcase sfârșitul timpului alocat. Habar n-avea de unde să-l înceapă pe al șaisprezecea. Și voi, romanilor? se întrebă în clipa în care Francesca puse mâna pe microfon pentru a-l anunța pe stăpânul inimii lui Genevieve — Julien LeClerc. Ați fi fost capabili să răspundeți corect la toate cele șaisprezece chestiuni, în a zecea parte din timpul alocat? În a suta parte? Simți un nod în gât în momentul când realiză întreaga paletă de posibilități. Sau poate chiar într-o milionime?
«N-am trăit niciodată până nu te-am întâlnit… N-am iubit niciodată până ce nu te-am zărit…». Dulcea melodie a vechii înregistrări năvăli în mintea lui Nicole, aducându-i în fața ochilor o imagine veche cincisprezece ani, un dans cu un alt bărbat, într-o epocă când încă mai credea că dragostea putea cuceri totul. Julien LeClerc interpretă greșit reacția corpului ei și o trase mai aproape de el. Nicole se hotărî să nu se împotrivească. Era deja foarte obosită și, dacă ar fi fost să recunoască adevărul, se simțea bine în brațele unui bărbat, pentru prima dată în decursul a mai mulți ani.
Își ținuse cuvântul dat Genevievei. Când Monsieur LeClerc își terminase cele câteva cântece din program, Nicole se apropiase de cântărețul francez și-i transmisese mesajul fiicei sale. Așa cum anticipase, bărbatul interpretase complet greșit vorbele ei. Continuară să discute în vreme ce Francesca îi anunța pe cei prezenți că până la miezul nopții nu avea să mai fie nici un alt spectacol, fiecare fiind invitat să bea, să mănânce și să danseze după pofta inimii. Julien îi oferise brațul lui Nicole și împreună ieșiseră în galerie, unde dansară în tot acest răstimp.
Julien era un bărbat bine, de vreo treizeci de ani, însă nu constituia genul lui Nicole. Întâi și întâi, se dovedea prea încrezut pentru gustul ei. Vorbea mereu despre sine însuși, nefiind atent atunci când conversația aluneca și spre alte subiecte. Deși un cântăreț talentat, nu poseda alte calități remarcabile. În schimb, medită Nicole în timp ce prelungitul lor dans atrăgea privirile celorlalți invitați, e bun dansator și face mai mult decât să stau singură răsucindu-mi mâinile. Pe durata unei pauze muzicale, Francesca se apropie de ei.