Nicole zâmbi iarăși și clătină din cap. Optimismul lui Genevieve era întotdeauna contagios. Ce păcat―
— Oh, Madame des Jardins… O voce îi întrerupse gândurile. Directorul hotelului îi făcea semn de la recepție, iar Nicole se întoarse către el. Aveți un mesaj. Mi s-a cerut să vi-l remit personal.
Îi înmână un plic simplu. Nicole îl deschise și zări doar o parte infimă dintr-o coroană tipărită pe hârtie. Inima i-o luă razna și închise plicul imediat.
— Despre ce-i vorba, mamă? se interesă Genevieve. Trebuie să fie ceva grozav dacă a fost adusă prin curier special. Nimeni nu mai folosește azi așa ceva.
Nicole încercă să-și ascundă sentimentele.
— Un raport secret despre activitatea mea, minți ea. Curierul a comis o greșeală cumplită. Niciodată nu trebuia să i-l fi dat lui Herr Graf, ci numai mie personal în mână.
— Alte date medicale despre echipaj? Genevieve și mama ei discutaseră nu o singură dată rolul delicat al unui ofițer biolog, într-o misiune spațială atât de importantă.
Nicole încuviință din cap.
— Scumpo, ce-ar fi să dai o fugă până sus și să-i spui bunicului că mai întârzii câteva minute. Cinăm așa cum am stabilit, la șapte jumătate. Acum vreau să citesc mesajul și să văd dacă nu necesită un răspuns urgent.
Nicole își sărută fiica și așteptă până ce ea intră în lift, înainte să iasă din hotel. Se opri sub o lampă de pe strada acoperită de zăpadă și deschise plicul cu mâinile reci. Își stăpânea cu greu tremurul degetelor. Nebunule, nebun neglijent. După tot acest timp. Și dacă fata ar fi văzut…
Coroana era aceeași ca în urmă cu cincisprezece ani și jumătate, când Darren Higgins îi înmânase invitația la cină în centrul olimpic de presă. Nicole fu surprinsă de trăinicia emoțiilor sale. Își luă inima în dinți și citi nota de sub coroană.
«Îmi pare rău pentru răgazul atât de scurt. Trebuie să te văd mâine. Exact la amiază. Încălzesc cabana nr. 8 pe Weissfluhjoch. Vino singură. Henry»
A doua zi Nicole se afla printre primele persoane care așteptau telecabina spre vârful Weissfluhjoch. Se urcă în cușca de sticlă alături de alți douăzeci de turiști și se rezemă de fereastră, în timp ce ușa se închidea automat. L-am văzut doar o singură dată în toți acești cincisprezece ani, și totuși…
Cabina își începu urcușul și Nicole își puse ochelarii de zăpadă. Era o dimineață orbitoare, câtuși de puțin asemănătoare cu acea dimineață de ianuarie de acum șapte ani, când tatăl ei o sunase de la vila din Beauvois. Cu o seară înainte ninsese, iar după multe rugăminți acceptase ca Genevieve să lipsească de la școală ca să se joace în zăpadă. Pe atunci Nicole lucra la spitalul din Tours și aștepta răspunsul la cererea de admitere în Academia Spațială.
Îi arăta fiicei sale de șapte ani cum să facă un înger din zăpadă când Pierre o strigase pentru a doua oară din casă.
— Nicole, Genevieve, e ceva special printre scrisori. Trebuie să fi fost adusă în timpul nopții. Nicole și Genevieve alergaseră spre vilă în hainele lor pline de zăpadă, în vreme ce Pierre proiecta întregul text al mesajului pe videoecranul din perete.
— Extraordinar, exclamase Pierre. Se pare că am fost invitați cu toții la încoronarea regelui Angliei, inclusiv la recepția ce va avea loc după aceea. Extrem de neobișnuit…
— Oh, bunicule, intervenise Genevieve emoționată. Vreau să merg. Putem merge cu toții? Voi întâlni un rege și o regină adevărată?
— Nu există nici o regină, replicase bunicul, doar dacă nu te referi cumva la regina mamă. Regele nu e căsătorit.
Nicole citise invitația de câteva ori, fără să scoată un cuvânt. După ce Genevieve se calmase și părăsise camera, tatăl ei o îmbrățișase.
— Vreau să merg, declarase ea calm.
— Ești sigură? întrebase el, făcând un pas înapoi și privind-o scrutător.
— Da, întărise ea.
Henry nu o văzuse niciodată până în seara aceea, își amintea Nicole verificându-și pentru început ceasul și apoi echipamentul, în vederea coborârii pantei pe schiuri. Tata a fost minunat. M-a lăsat să dispar în Beauvois și aproape nimeni n-a știut că aveam un copil, până ce Genevieve nu a împlinit un an. Henry nici măcar n-a bănuit. Nu până în noaptea de la Buckingham Palace.
Nicole se revăzu așteptând împreună cu ceilalți invitați. Regele întârziase, iar Genevieve devenise agitată. În cele din urmă, Henry ajunsese înaintea lor.
— Onorabilul Pierre des Jardins de Beauvois, Franța, cu fiica sa, Nicole, și nepoata Genevieve. Nicole se înclinase conform etichetei, iar Genevieve executase o reverență.
— Deci aceasta e Genevieve, constatase regele. Se aplecase doar o clipă, punându-și mâna sub bărbia copilului. Când fetița își ridicase fața, el deslușise ceva familiar. Se răsucise să o privească pe Nicole, o întrebare mută oglindindu-i-se în ochi. Zâmbetul lui Nicole nu dezvăluise nimic. Șamberlanul rostea deja numele următorilor oaspeți. Regele se îndepărtase.
Așa l-ai trimis pe Darren la hotel, își aminti Nicole, plutind o secundă sau două în aer după săritura peste o mică ridicătură de zăpadă. Iar el a fredonat o melodie, s-a învârtit în jur și în cele din urmă m-a întrebat dacă nu doresc să iau ceaiul cu tine. Nicole înfipse cu putere bețele în zăpadă și se opri brusc. «Spune-i lui Henry că nu pot», își aduse ea aminte că-i răspunsese lui Darren în Londra, cu șapte ani mai înainte.
Își privi iarăși ceasul. De-abia ora unsprezece, prea devreme ca să se îndrepte spre cabană. Se urcă într-un teleschi și se întoarse înapoi spre vârf.
Trecuseră două minute după ora douăsprezece când Nicole ajunse la mica cabană de la liziera pădurii. Își scoase schiurile, le înfipse în zăpadă și se îndreptă spre ușa din față, ignorând semnele amplasate pretutindeni și menționând EINTRITT VERBOTEN. Ca din pământ apărură doi vlăjgani, unul din ei barându-i pur și simplu drumul spre ușă.
— E-n regulă, auzi ea o voce familiară, este așteptată. Cele două gărzi dispărură la fel de repede precum apăruseră și Nicole îl văzu pe Darren în cadrul ușii, zâmbitor ca întotdeauna.
— Salut, Nicole, spuse el cu aceeași prietenie și sinceritate în voce, Darren îmbătrânise. Câteva șuvițe cărunte îi apăruseră la tâmple, iar barba sa scurtă nu mai era complet neagră. Ce mai faci?
— Bine, Darren, răspunse ea conștientă că devenea din ce în ce mai nervoasă, în ciuda stăpânirii de sine autoimpuse. Încercă să-și reamintească că acum era o profesionistă, o persoană ce reușise în viață în felul ei, la fel de bine ca și regele pe care urma să-l întâlnească. Cu hotărâre, intră în cabană.
Interiorul era cald. Henry ședea cu spatele la un mic cămin. Darren închise ușa și-i lăsă singuri pe cei doi. Nicole își scoase eșarfa și ochelarii de zăpadă, și își descheie haina. Se priviră fix vreo douăzeci sau treizeci de secunde, fără a scoate nici un cuvânt, niciunul nedorind să întrerupă șuvoiul de emoții ce-i transporta iarăși în minunatele două zile de acum cincisprezece ani.
— Bună, Nicole, rosti în cele din urmă regele. Vocea îi suna moale și caldă.
— Bună, Henry, replică ea. Bărbatul încercă să înconjoare canapeaua ca să se apropia de ea, poate și pentru a o atinge, dar ceva în rigiditatea trupului ei îl determină să se oprească. Se rezemă de o latură a canapelei.