Borzov zâmbi.
— Pot să aștept, domnișoară des Jardins, dacă ai nevoie de timp să-ți pregătești raportul.
— Nu, nu, declară Nicole după câteva clipe de gândire. Sunt în măsură să-ți comunic opiniile mele chiar acum, iar de pus pe hârtie la modul oficial o voi face la noapte. Ezită câteva secunde înainte de a continua. Nu i-aș repartiza împreună pe Wilson și Brown în echipă, cel puțin nu de la prima ieșire. Și m-aș feri, deși impresia nu este la fel de puternică, să o includ pe Francesca într-o grupă din care face parte vreunul din cei doi. Astfel de restricții nu se mai aplică nimănui altcuiva.
— Perfect, perfect. Comandantul rânji larg. Apreciez raportul tău, și nu numai pentru că-mi confirmă propriile păreri. După cum vezi, chestiunile pot fi uneori extrem de delicate. Generalul Borzov schimbă brusc subiectul. Și acum am să-ți pun o întrebare de o cu totul altă natură.
— Anume?
— Francesca a fost la mine astăzi dimineață și mi-a sugerat să organizăm mâine seară o petrecere. Argumentul ar fi că echipajul este încordat și are nevoie de puțină relaxare înainte de prima misiune în interiorul lui Rama. Ești de acord?
Nicole reflectă puțin.
— Nu-i o idee rea, replică ea. Tensiunea a crescut vizibil în ultima vreme… Dar la ce fel de petrecere se gândește?
— Un dineu aici, în centrul de comandă. Niște vin, vodcă, poate și o mică distracție. Borzov zâmbi și-și puse mâna pe umărul lui Nicole. Am nevoie de părerea ta profesională, cred că mă-nțelegi.
— Desigur, râse Nicole. Generale, adăugă ea, dacă consideri că a sosit momentul pentru o petrecere cu toți membrii echipajului, atunci voi fi încântată să te ajut…
Nicole își termină raportul și-l introduse în computerul lui Borzov de pe nava militară. Fusese extrem de atentă să caracterizeze problema drept un «conflict de personalitate», mai degrabă decât orice tip de patologie comportamentală. Pentru Nicole, problema dintre Wilson și Brown era limpede ca lumina zilei: simplă gelozie, eterna hidră cu ochi verzi.
Era sigură că cei doi trebuiau împiedicați să lucreze împreună în timpul misiunilor din Rama. Nicole se învinuia că nu ridicase ea însăși problema în fața lui Borzov. Deși înțelegea că sarcinile ei profesionale includeau și supravegherea stării psihice a echipajului, îi venea greu să se considere psihiatrul misiunii. Evit să fac asta deoarece nu constituie un proces obiectiv, gândi ea. Nu avem încă senzori care să măsoare evoluția mentală, bună sau rea, a fiecăruia dintre noi.
Nicole porni de-a lungul coridorului. Era atentă să țină întotdeauna un picior pe podea; devenise atât de obișnuită cu mediul ambiant lipsit de gravitație, încât procedura îi intrase aproape în sânge. Se bucura că proiectanții misiunii munciseră din greu pentru a minimaliza diferențele dintre viața din spațiu și aceea de pe Pământ. Astfel, activitatea astronauților era mult ușurată, permițându-li-se să se concentreze exclusiv asupra îndatoririlor profesionale.
Cabina lui Nicole se găsea la capătul coridorului. Fiecare astronaut avea apartament separat (rezultat al unor discuții aprinse între echipaj și proiectanți, ultimii insistând că spațiul se folosea mai eficient în cazul cabinelor cu două paturi), foarte mic și bine delimitat. Vehiculul mai mare, denumit de echipaj nava «științifică», cuprindea opt dormitoare; celălalt, militar, avea cu patru dormitoare mici în plus. În schimb în ambele nave existau încăperi pentru exerciții precum și «holuri», camere comune înzestrate cu mobilier mai confortabil, cât și cu unele dotări pentru divertisment, inexistente în dormitoare.
Trecând pe lângă camera lui Janos Tabori, Nicole îi auzi râsetul inconfundabil. Ca de obicei, ușa stătea larg deschisă.
— Chiar te așteptai să schimb nebunii și să-ți las caii stăpâni pe centru? spunea Janos. Haide, Shig, nu sunt eu maestru, dar învăț din greșeli. M-ai păcălit cu asta într-o partidă mai veche.
Tabori și Takagishi se găseau adânciți în obișnuita lor partidă de șah de după masa de seară. Aproape în fiecare «noapte» (echipajul menținea o zi de douăzeci și patru de ore, coincizând cu timpul Greenwich) cei doi jucau o oră înainte de a se culca. Takagishi era un maestru bine cotat la nivel internațional, însă mai avea un suflet bun și voia să-l încurajeze pe Tabori. Așa încât aproape de fiecare dată, după ce își crea o poziție solidă, Takagishi permitea adversarului să preia inițiativa.
Nicole băgă capul pe ușă.
— Intră, frumoaso, o invită rânjind Janos. Privește cum îl distrug pe prietenul meu asiatic în această întrecere pseudo-cerebrală. Nicole se pregătea să-i explice că se îndrepta spre sala de exerciții, când o creatură stranie, de mărimea unui șoarece mare, se strecură printre picioarele ei în camera lui Tabori. Femeia sări involuntar în sus, în vreme ce jucăria sau ce-o fi fost ea se apropie de jucători.
Robotul cânta țopăind către Janos. Nicole se lăsă în genunchi pentru a-l examina pe curiosul nou-venit. Avea capul unui măgar, dar partea de jos a corpului era umană. Continua să cânte. Tabori și Takagishi încetară jocul și izbucniră în râs la vederea expresiei uluite întipărită pe chipul lui Nicole.
— Haide, zise Janos, spune-i că-l iubești. Așa ar face Titania, regina zânelor.
Nicole ridică din umeri. Micul robot tăcu câteva clipe. Îndemnată încă o dată de Janos, Nicole murmură «te iubesc» în direcția robotului de douăzeci de centimetri.
Acest Bottom în miniatură se răsuci către Nicole.
— Mi se pare, doamnă, că nu prea aveți de ce mă iubi. Dar, la drept vorbind, iubirea și mintea nu prea duc azi casă bună.
Nicole fu uluită. Întinse mâna să apuce mica figurină, însă se opri auzind o nouă voce.
— Tii! Proști sunt bieții muritori. Și acum, unde-i cel ce-l transformai într-un măgar? Bottom, pe unde-mi umbli?
Un al doilea roboțel, îmbrăcat ca spiriduș, sări în cameră. Observând-o pe Nicole, execută un salt și rămase câteva secunde suspendat în aer, la nivelul ochilor ei, bătând frenetic din micuțele-i aripi.
— Eu mi-s Puck, frumoasa mea domniță; nu v-am zărit pân-acum. Robotul se lăsă să cadă la pământ și amuți. Nicole rămase cu gura căscată.
— Ce naiba…, începu ea.
— Ssss…, o întrerupse Janos, făcându-i semn să tacă. Arătă cu degetul spre Puck. Bottom dormea într-un colț lângă patul său. Puck tocmai îl descoperise și-l împroșcă cu un soi de praf deschis la culoare, scos dintr-un săculeț. Sub ochii uimiți ai celor trei muritori, capul de măgar al lui Bottom începu să se transforme. Plasticul și micile fragmente de metal se rearanjau pur și simplu singure; Nicole fu impresionată de proporțiile metamorfozei. Puck o luă la sănătoasa, exact în momentul când Bottom se trezi cu noul său cap pe umeri și începu să glăsuiască.
— Am avut un vis… nici nu-i trece cuiva prin cap ce vis am avut! Se făcea că eram… dar cine oare spune ce eram? Parcă eram, parcă aveam… omul nu-i decât un nebun în haine de paiață, dacă n-apucă să spună ce era în vis…
— Bravo, bravo, strigă Janos după ce creatura redeveni tăcută.
— O medeto, adăugă Takagishi.
Nicole se așeză pe singurul scaun neocupat și își privi colegii.
— Și când stau să mă gândesc că abia l-am asigurat pe comandant că voi doi sunteți în toate mințile. Făcu o pauză de două sau trei secunde. N-ați vrea să mă lămuriți și pe mine ce se întâmplă aici?