Francesca râse.
— Nu trebuie să mă ameninți. Nu sunt atât de proastă. Dacă te simți mai bine plasându-mi sofisticatul tău echipament între picioare, ești invitata mea. Dar hai s-o facem. Vreau să scap de copil înainte de prima recunoaștere în interiorul lui Rama.
În următoarea oră aproape că nu schimbară un cuvânt. Intrară împreună în mica infirmierie, unde Nicole utiliză o serie de echipamente extrem de sensibile pentru a determina existența și mărimea fetusului. Îi făcu și un test pentru a-i determina capacitatea de rezistență la lichidul avortiv. Fetusul avea cinci zile. Cine ar putea fi tatăl? se întrebă Nicole în vreme ce privea pe monitor. Chiar la puterea de mărire a microscopului, nu-ți dădeai seama că celulele acelea reprezentau o ființă vie. Dar ești deja viu. Și viitorul îți este programat în gene.
Nicole listă simptomele fizice la care se putea aștepta Francesca de îndată ce lua medicamentul. Fetusul va fi evacuat, respins de propriul ei corp în termen de douăzeci și patru de ore. Era posibil să sufere de câteva crampe ușoare, împreună cu menstruația normală așteptată imediat după aceea.
Francesca bău lichidul fără nici o ezitare. În timp ce pacienta se îmbrăcă, Nicole își amintea momentele când bănuise prima dată că rămăsese gravidă. Nici măcar o dată nu am luat în calcul… și nu deoarece tatăl era un prinț. Nu. A fost o problemă de responsabilitate. Și de dragoste.
— Știu ce gândești, rosti Francesca pregătindu-se de plecare. Stătea în ușa infirmieriei. Nu-ți irosi timpul cu astfel de nimicuri. Ai și așa destule probleme de-ale tale.
Nicole nu-i răspunse.
— Așadar, mâine micul bastard va fi mort, declară rece Francesca Sabatini; ochii îi erau obosiți și mânioși. Un lucru al naibii de bun. Lumea n-are nevoie de încă un copil pe jumătate negru.
Reportera nu așteptă replica lui Nicole și se făcu nevăzută.
16. RAMA, RAMA CARE ARZI
Coborârea decurse lin și fără incidente. Urmând instrucțiunile comandantului Norton înregistrate eu șaptezeci de ani în uniră, generalul Borzov ordonase lui Yamanaka și Turgheniev să piloteze nava spre punctul de contact situat chiar la exteriorul discului de o sută de metri, centrat pe axa de rotație a giganticului cilindru. O serie de structuri joase, în formă de montanți, menținură temporar vasul sosit de pe Pământ într-o poziție fixă, contracarând ușoara forță centrifugă creată de rotația lui Rama. Doar zece minute și Newton se trezi atașat bine de ținta sa.
Discul constituia, după cum se anticipase, chepengul exterior al unei ecluze. Wakefield și Tabori porniră de pe Newton în echipament EVA și începură să caute roata încastrată în perete. Dispozitivul, permițând manevrarea manuală a ecluzei, se afla exact în locul unde trebuia să fie. Răsucit, el dezveli o deschizătură în blindajul exterior al lui Rama. Neconstatând diferențe în construcția exterioară a lui Rama II față de predecesorul lui, cei doi cosmonauți își continuară drumul spre interior.
Patru ore mai târziu, după parcurgerea de nenumărate ori a unei jumătăți de kilometru de coridoare și tuneluri, care legau imensul interior scobit al navei extraterestre cu ecluza exterioară, cei doi bărbați terminară de deschis cele trei uși cilindrice redundante. Devenise operațional și sistemul special pentru transportul oamenilor și materialului de pe Newton în interiorul lui Rama. Transportorul fusese proiectat de inginerii de pe Pământ în așa fel încât să alunece pe canelurile paralele practicate de ramani cu cine știe câte secole înainte, în pereții tunelurilor periferice.
După o scurtă pauză de masă, Yamanaka se alătură lui Wakefield și Tabori, pentru a pune toți trei la punct stația de comunicații Alfa la capătul interior al tunelului. Tipurile de antene fuseseră cu grijă proiectate astfel încât, dacă al doilea vehicul raman era identic cu primul, circuitul duplex să fie posibil între cosmonauții aflați oriunde pe scări sau în jumătatea nordică a Câmpiei Centrale. Planul principal de comunicații prevedea amplasarea unei alte stații-releu, Beta, lângă Oceanul Cilindric. Aceste două stații urmau să asigure legăturile din Semicilindrul Nordic, fiind capabile să emită chiar până la insula New York-ului.
De îndată ce stația-releu Alta fu verificată, Brown și Takagishi își ocupară locurile în centrul de comandă. Începură pregătirile pentru lansarea primelor sonde. Takagishi era vizibil nervos și agitat când termină testele premergătoare. În schimb, Brown părea relaxat și cât se poate de calm. Francesca Sabatini ședea în fața nenumăratelor monitoare, gata să aleagă cele mai bune imagini pentru a fi retransmise pe Pământ.
Generalul Borzov anunță personal principalele puncte ale programului. Făcu o pauză dramatică, înainte de a da ordinul de lansare a celor două sonde în golul întunecat al lui Rama. Câteva secunde mai târziu, ecranul principal din centrul de control, prezentând imagini venite direct de la sonda ghidată de David Brown, fu inundat de strălucirea rachetei de semnal. După ce lumina deveni mai suportabilă, se distinseră primele imagini luate cu un obiectiv cu deschidere panoramică. Se hotărâse cu mult înainte ca aceste prime imagini să se fixeze pe Semicilindrul Nordic, acoperind întreg teritoriul cuprins intre capătul în formă de cupă pe unde pătrunseseră înăuntru, până la Oceanul Cilindric din mijlocul lumii artificiale. Imaginea stop-cadru de pe ecran copleșea. Una era să citești despre Rama sau să participi la teste simulate pe o replică a originalului, și alta era să te afli ancorat de gigantica navă, în apropierea orbitei lui Venus, aruncând o primă privire în interior…
Familiaritatea priveliștii nu-i reducea cu nimic măreția, Din capătul cupei, începând de la tuneluri, o succesiune de terase și rampe se desfășurau în formă de evantai, făcând legătura cu partea principală a cilindrului rotitor. Trei punți late, asemănătoare cu niște șine largi de cale ferată, tăiau cupa în trei, fiecare din ele continuându-se prin scări enorme, cu mai bine de treizeci de mii de trepte. Combinațiile punte-scară emanau cu trei spițe de umbrelă, plasate la distanțe egale, asigurând o modalitate de urcare și coborâre între centrul plat al craterului și vasta câmpie ramană Centrală, întinsă pe peretele cilindrului.
Jumătatea nordică a Câmpiei Centrale umplea cea mai mare parte a ecranului. Întinderea imensă era divizată în zone rectangulare de dimensiuni diferite, cu excepția celor din apropierea «orașelor». Cele trei orașe vizibile în imagine — concentrări de obiecte înalte și zvelte, asemănătoare cu clădirile ridicate de mâna omului și legate prin ceea ce păreau a fi autostrăzi amplasate pe marginea câmpurilor — fură imediat recunoscute de membrii echipajului drept Paris, Roma și Londra, așa cum fuseseră ele numite de primii exploratori. La fel de izbitoare apăreau lungile și dreptele caneluri a!e Câmpiei Centrale. Aceste trei canale liniare, lungi de zece kilometri și late de o sută de metri, erau egal distanțate în jurul curburii lui Rama. Pe durata primei întâlniri cu nava extraterestră, ele constituiseră sursele de lumină, aprinzându-se la scurt timp după topirea oceanului.
Spre marginea ecranului se zărea straniul ocean, acea întindere de apă înconjurând complet cilindrul uriaș. Așa cum se așteptaseră, era încă înghețat, iar în mijlocul său se ridica misterioasa insulă acoperită de zgârie-nori, insulă botezată New York încă de la descoperirea ei. Clădirile amenințătoare se întindeau până dincolo de marginea ecranului, provocând parcă să fie cercetare din apropiere.