Francesca se scuză imediat după terminarea cinei și dispăru câteva minute împreună cu Takagishi. Când se reîntoarse, îi rugă pe toți să-și răsucească scaunele în așa fel încât fiecare să poată urmări principalul ecran de pe perete. După stingerea luminilor, ea și Dr. Takagishi proiectară pe monitor o imagine completă a exteriorului lui Rama. Numai că de data aceasta nu mai era vorba de acel cilindru cafeniu închis pe care-l văzuseră cu toții mai devreme. Nu, acum Rama era inteligent colorată cu ajutorul unor subrutine de prelucrare a imaginilor; devenind un cilindru negru cu dungi galben-aurii. Capătul cilindrului aproape că semăna cu o față omenească. În sală se lăsă pentru moment tăcerea, în mijlocul căreia Francesca începu să recite:
Nicole des Jardins simți un fior rece pe șira spinării auzind-o pe Francesca începând următoarea strofă:
La urma urmei, asta reprezintă adevărata întrebare, gândi Nicole. Cine a construit această navă de proporții uriașe? Cine este mult mai important pentru destinul nostru decât de ce.
De cealaltă parte a mesei, generalul O’Toole era și el vrăjit de recitarea Francescăi. Aceleași probleme fundamentale ce-l sâcâiau de când depusese cererea de admitere în echipajul misiunii Newton îi reveniră iarăși în minte. Sfinte Dumnezeule, cum se încadrează ramanii în universul Tău? I-ai creat pe ei la început și abia apoi pe noi? Sunt ei care cumva verii noștri? Și pentru ce i-ai trimis aici?
După ce Francesca termină de recitat poemul urmă o scurtă tăcere, apoi aplauze furtunoase. Reportera menționă grațios că doctorul Takagishi îi pusese la dispoziție modalitatea de procesare a imaginilor, iar plăcutul japonez se înclină jenat în fața colegilor. Janos Tabori se ridica în picioare.
— Cred că sunt în asentimentul tuturor, Shig și Francesca, în a vă felicita pentru originala și profunda voastră realizare, declară el rânjind. Aproape că m-ați determinat să iau în serios ce vom întreprinde mâine.
— Și pentru că veni vorba de mâine, spuse ridicându-se în picioare generalul Borzov și agitând în aer o sticlă destupată de vodcă ucraineană, din care trăsese deja două înghițituri bune, acum e momentul să toastăm — știți, un vechi obicei rusesc. Am adus cu mine doar două sticle din această comoară națională și intenționez să le împart cu dumneavoastră, prieteni și colegi ai mei, cu acest prilej cu totul special.
Întinse ambele sticle generalului O’Toole, care folosi neîndemânatic aparatul de dozat lichide ca să umple micile cupe acoperite, trecute din mâna în mână.
— Cum Irina Turgheniev cunoaște bine, continuă comandantul, pe fundul fiecărei sticle de vodcă ucraineană se găsește câte un mic vierme. Legenda spune că cel care mănâncă viermele va căpăta puteri deosebite în următoarele douăzeci și patru de ore. Amiralul Heilmann a însemnat două cupe cu câte o cruce vizibilă în infraroșu. Cei ce vor primi aceste cupe vor avea permisiunea să mănânce viermii saturați cu vodcă.
— Iah, exclamă o clipă mai târziu Janos, întinzând scanerul lui Nicole, după ce verificase dacă pe propriul lui pahar exista sau nu o cruce. Iată o întrecere pe care sunt bucuros s-o pierd.
Cel al lui Nicole era marcat. Ea era unul din cei doi norocoși cosmonauți care aveau să aibă plăcerea să servească drept desert un vierme ucrainean. Chiar trebuie să fac așa ceva? se întrebă în gând, apoi își răspunse afirmativ observând privirea serioasă a comandantului. Ei bine, doar n-o să mă omoare. Iar eventualii paraziți au fost probabil anihilați de alcool.
Cealaltă cupă se afla în mâna generalului Borzov. Comandantul zâmbi, aruncă unul din micuții viermi înăuntru, dându-i celuilalt drumul în paharul lui Nicole; ridicând cupa spre tavan, rosti:
— Să bem cu toții pentru o misiune încununată de succes. Zilele și săptămânile ce vor urma vor constitui pentru fiecare dintre noi aventura vieții. Într-un sens cât se poate de real, noi doisprezece suntem ambasadorii omenirii pe lângă o cultură extraterestră. Să ne dăm întreaga silință pentru a ne reprezenta cum se cuvine semenii.
Îndepărtă capacul de pe cupă, atent să nu o verse și îi dădu peste cap conținutul, dintr-o singură înghițitură. Nicole procedă la fel, reflectând că singurul lucru cu un gust și mai rău mâncat vreodată fusese groaznicul tubercul servit în timpul ceremoniei Poro de pe Coasta de Fildeș.
După încă câteva scurte toasturi, luminile începură să se micșoreze.l
— Iar acum, anunță generalul Borzov cu un gest larg al mâinii, direct din Stratford, misiunea Newton are onoarea să vi-l prezinte pe Richard Wakefield și pe talentații săi roboți. Încăperea se întunecă complet, cu excepția unei suprafețe de un metru pătrat din stânga mesei, zonă luminată de undeva de sus. În mijlocul spotului de lumină se ivi imaginea unui vechi castel. O femeie robot, înaltă de douăzeci de centimetri și înveșmântată într-o rochie lungă, se plimba într-una din camere. Citea o scrisoare. După câțiva pași totuși, lăsă mâinile să-i cadă în jos și începu să vorbească:
— O știu pe femeia asta, șopti Janos cu un zâmbet adresat lui Nicole, Am mai întâlnit-o undeva.
— Ssttt, făcu Nicole fascinată de precizia mișcărilor lui Lady Macbeth. Wakefield e cu adevărat un geniu, socoti ea. Cum de a realizat detalii atât de extraordinare, în niște lucruri așa de mici? Nicole era uluită de gama expresiilor redate de chipul robotului.
Pe măsură ce se concentra, minuscula scenă începu să se rotească în mintea ei. Uită pe moment că urmărea niște roboți, într-un spectacol de teatru miniatural. Un mesager intră, anunțând-o pe Lady Macbeth că soțul ei se apropie și că regele Duncan va petrece noaptea la castel. Nicole observă expresia de anticipare ambițioasă întipărită pe fața eroinei, imediat după plecarea mesagerului.