— Nicole.
— Intră.
Janos zăcea pe spate pe micul pat, cu o expresie de suferință întipărită pe chip.
— Ce s-a întâmplat?
— Oh, nimic. Mă doare capul.
— Ai luat ceva? se interesă Nicole.
— Nu, durerea nu-i așa de puternică. Te pot ajuta cu ceva? întrebă el cu un ton aproape ostil.
Nicole rămase uluită. Abordă discuția cu mare grijă.
— Ei bine, reciteam raportul tău în legătură cu moartea lui Valerii…
— De ce? o întrerupse brusc Janos.
— Să văd dacă există vreun aspect pe care l-am fi putut aborda într-un mod diferit, răspunse Nicole.
Era limpede că Janos nu dorea să discute. După câteva secunde de așteptare, Nicole reluă:
— Îmi pare rău, Janos. Poate că sunt prea insistentă. Voi veni altădată.
— Nu, nu. Să terminăm acum cu asta.
Ciudat mod de a pune problema, socoti Nicole în vreme ce-și formula în minte întrebarea:
— Janos, nu se menționează nicăieri în raportul tău că te-ai întins spre pupitrul de control al lui RoSur, exact înainte de manevră. Iar eu aș putea să jur că ți-am observat degetele pe claviatura de comandă în timp ce eram izbită de perete.
Nicole se opri. Nici un mușchi nu se clintise pe fața lui Tabori. Era ca și cum bărbatul se gândea la cu totul altceva.
— Nu-mi amintesc, răspunse el în cele din urmă, fără nici o urmă de emoție în glas. Poate că ai dreptate. Mi s-o fi șters din memorie atunci când m-am lovit.
Ajunge pentru moment, își zise Nicole, studiindu-și cu atenție colegul. Nu mai poți afla nimic aici.
13. RITUAL DE TRECERE
Genevieve izbucni fără veste în lacrimi.
— Oh, Maman, te iubesc atât de mult și totu-i așa de îngrozitor.
Adolescenta ieși grăbită din cadru, lăsând locul tatălui lui Nicole. Pierre o urmări cu privirea pentru a se asigura că se îndepărtează, apoi se răsuci spre monitor.
— A suportat greu ultimele douăzeci și patru de ore. Știi cât te adoră. Câteva ziare străine au scris că ai greșit operația. Aseară un reporter american de televiziune chiar a sugerat că erai beată.
Făcu o pauză. Tensiunea nervoasă i se citea pe față.
— Atât Genevieve cât și eu știm că nici una din aceste afirmații nu este adevărată. Te iubim din toată inima și suntem alături de tine.
Ecranul se întunecă. Nicole ceruse legătura prin videofon și, la început, conversația cu familia ei o îmbărbătase. Totuși, după cea de-a doua transmisie efectuată la un interval de douăzeci de minute, devenise evident că evenimentele de la bordul lui Newton tulburaseră profund viața celor din Beauvois. În special Genevieve arătase disperată. Plânsese din când în când vorbind despre generalul Borzov, pe care-l întâlnise de câteva ori și de care cumva se atașase; spre sfârșitul convorbirii se stăpânise cu greu să nu izbucnească iarăși în lacrimi.
Deci și vouă v-am îngreunat existența, gândi Nicole așezându-se pe pat. Se frecă la ochi. Era extrem de obosită. Încet, fără a-și da de fapt seama cât era de deprimată, se dezbrăcă. O obsedau imaginile fetiței sale la școala din Luynes. Se înfioră închipuindu-și prietenele lui Genevieve, interesându-se despre operația și moartea lui Borzov. Scumpa mea, trebuie să știi cât de mult te iubesc. Dacă aș fi în stare să te feresc de toate astea! Nicole dorea s-o ia în brațe, s-o simtă lângă ea și s-o dezmierde, alungând astfel demonii din jurul ei. Numai că nu putea. Genevieve se afla la o sută de milioane de kilometri distanță.
Se întinse pe spate. Închise ochii, însă nu adormi. Era conștientă de o singurătate adâncă și profundă, un sentiment de izolare mult mai acut decât oricare altul simțit vreodată în viață. Știa că tânjește după o anume simpatie, după o altă ființă umană care să-i confirme că sentimentele sale de inadaptabilitate erau neîntemeiate și neconforme cu realitatea. Dar nimeni nu se afla lângă ea. Tatăl și fiica ei rămăseseră pe Pământ. Dintre cei doi membri ai echipajului pe care-i cunoștea mai bine, unul murise, iar celălalt se comporta suspicios.
Am dat greș. Am eșuat în cea mai importantă misiune. Își aduse aminte de un alt insucces la vârsta de șaisprezece ani. Participase la un uriaș concurs național pentru rolul lui Jeanne d’Arc, cu ocazia aniversării a 750 de ani de la moartea Fecioarei din Orleans. Dacă ar fi câștigat, ar fi întruchipat-o pe Jeanne într-o serie de spectacole pe durata a doi ani. Se lansase trup și suflet în concurs, citind orice carte despre eroină și vizionând nenumărate înregistrări video pe această temă. Nicole ieșise prima la toate testele, cu excepția unuia: «potrivire». Ar fi trebuit să câștige, dar nu se întâmplase așa.
Tatăl ei o consolase spunându-i că Franța nu era încă pregătită pentru eroine cu pielea întunecată.
Dar acela nu a fost un eșec în adevăratul sens al cuvântului, își zise Nicole. Și oricum, îl aveam pe tata să mă consoleze. Imagini de la înmormântarea mamei îi străfulgerară prin minte. Avea numai zece ani. Mama ei plecase neînsoțită în Coasta de Fildeș să își viziteze rudele. Anawi se găsea în Nidougou când o puternică epidemie de febră Hogan se abătuse asupra satului. Mama lui Nicole murise repede.
Cinci zile mai târziu, Anawi fusese incinerată ca o regină Senoufe. Nicole plânsese în vreme ce Omeh însoțea cu psalmi monotoni trecerea sufletului mamei sale în lumea de dincolo, pe Tărâmul Meditației, unde ființele se odihneau, așteptând să fie alese pentru o nouă viață pe Pământ. Pe măsură ce flăcările cuprindeau tot mai mult rugul și veșmintele regale începeau să ardă, Nicole simțea cum o copleșește un sentiment cumplit de pierdere. Și de singurătate. Dar și atunci l-am avut pe tata alături de mine. Mă ținea de mână, privind cum pe mama o devorau flăcările. Împreună, totul a fost mai ușor de suportat. Mai singură m-am simțit în timpul ceremoniei Poro. Și mai înspăimântată.
Încă își aducea aminte de groaza și neputința care-i cuprinse seră trupul de fetiță de șapte ani pe aeroportul din Paris, în acea dimineață de primăvară. Tatăl ei o mângâia cu deosebită tandrețe.
— Scumpa mea Nicole, îmi vei lipsi extrem de mult. Întoarce-te sănătoasă.
— De ce trebuie să plec, Papa? Și de ce nu vii și tu cu noi?
Tatăl i se aplecase deasupra.
— Vei deveni o părticică din seminția mamei tale. Toți copiii Senoufe trebuie să treacă prin Poro la șapte ani.
Nicole începu să plângă.
— Dar, Papa, nu vreau să merg. Sunt franțuzoaică, nu africană. Nu-mi plac oameni aceia ciudați… și nici căldura… și nici gândacii…
El îi cuprinsese obrajii cu palmele.
— Trebuie sa te duci, Nicole. Așa am hotărât eu și mama ta. Într-adevăr, Anawi și Pierre discutaseră de multe ori. Nicole trăise mereu în Franța. Tot ce știa despre moștenirea ei africană era ceea ce o învățase mama ei și ceea ce descoperise singură, în timpul celor două vizite de câte o lună efectuate împreună cu familia pe Coasta de Fildeș.
Lui Pierre nu-i venea ușor să-și supună fata adorată ceremoniei Poro. Știa că este un ceremonial primitiv. Știa de asemenea că reprezenta piatra de temelie a religiei tradiționale Senoufo. Însă în momentul căsătoriei cu Anawi, îi promisese lui Omeh că toți copiii lor se vor întoarce la Nidougou pentru măcar primul ciclu Poro.
Cel mai greu pentru Pierre era să stea deoparte. Dar Anawi avea dreptate: el era un străin care nu putea să participe niciodată la Poro. Nu l-ar fi înțeles, iar prezența lui ar fi tulburat fetița. Simțise o durere în inimă în clipa când își sărutase soția și fiica, conducându-le la avionul spre Abidjan.