La rândul său, pe Anawi o neliniștea ceremonia ritualului de trecere la care urma să fie supus singurul ei copil, o fetiță de nici șapte ani. O pregătise pe Nicole cât putuse ea mai bine. Având darul limbilor, copilul prinsese cu ușurință noțiunile elementare ale dialectului Senoufo. În schimb, nu era nici o îndoială că față de restul copiilor ce-și petrecuseră întreaga viață în și în jurul satelor natale exista o mare diferență. Aceștia erau familiarizați cu zona. Pentru a micșora problemele legate de orientare, Anawi și Nicole sosiseră la Nidougou cu o săptămână mai devreme de momentul fixat.
Ideea fundamentală a ceremoniei Poro afirma că viața constă într-o succesiune de faze ori cicluri, fiecare tranziție fiind marcată cu grijă și durând șapte ani. În viața oricărui Senoufo existau trei Poro, trei metamorfoze necesare ca un copil să se transforme în adult. Ceremonia Poro rămânea astfel o parte integrantă a societății Senoufo, în ciuda faptului că multe alte obiceiuri tribale dispăruseră odată cu introducerea mijloacelor moderne de comunicații în Coasta de Fildeș, în secolul al XXI-lea, practicile tribale se revigoraseră într-o oarecare măsură, în special după ce Marele Haos le dovedise conducătorilor africani cât de periculoasă era dependența de lumea exterioară.
Anawi se prefăcu de minune în după-amiaza când preoții veniseră s-o ia pe Nicole, încercând să nu-i transmită acesteia frica sau neliniștea ei. Și totuși fetița își dădu seama de tulburarea mamei.
— Mâinile tale sunt reci și transpirate, șoptise ea în franceză în vreme ce se îmbrățișau la despărțire. Nu-ți face griji, n-am să pățesc nimic. De fapt Nicole, singura fețișoară cafenie în grupul de negrese mici urcate în căruță, părea aproape veselă și nerăbdătoare, ca și cum ar fi mers la un parc de distracții sau la o grădină zoologică.
În total erau patru căruțe, două descoperite în care călătoreau fetițele, celelalte acoperite și învăluite în mister. Lutuwa, prietena lui Nicole de la precedenta vizită și de fapt una dintre verișoarele sale, le explică celorlalte că acolo se aflau preoții împreună cu «instrumentele de tortură». Urmase o tăcere prelungă, înainte ca una dintre fetițe să prindă curaj să o întrebe ce voia să spună.
— Am visat acum două nopți, replicase sec Lutuwa. Au de gând să ne ardă sfârcurile și să ne vâre obiecte ascuțite peste tot. Și atâta vreme cât nu țipăm, nu vom simți nici un fel de durere. Celelalte cinci fetițe din căruța lui Nicole, inclusiv Lutuwa, abia dacă mai scoseseră un cuvânt în următoarea oră.
Până la asfințit, parcurseseră o distanță apreciabilă spre est, dincolo de stația de transmisie pe unde ultrascurte, intrând în zona specială cunoscută numai conducătorilor religioși ai tribului. Cei șase preoți ridicară niște adăposturi temporare și aprinseră un foc. După lăsarea întunericului, inițiaților, șezând cu picioarele încrucișate într-un cerc larg în jurul focului, li se servi mâncare și băutură. După cină urmară patru dansuri costumate, fiecare simbolizând viața unor animale indigene. Muzica o asigurau tamburine și xilofoane primitive, iar ritmul era menținut de bătaia sacadată a tam-tam-ului. Din când în când, un punct important în povestirea rostită de Omeh era marcat de un sunet puternic dintr-un olifant, cornul de fildeș folosit de obicei la vânătoare.
Chiar înainte de culcare, Omeh — încă purtând marea mască rituală și coafura adiacentă caracteristică șefului de trib — înmână fiecărei fetițe un săculeț din piele de antilopă, recomandându-le să studieze cu mare grijă conținutuclass="underline" o ploscă cu apă, câteva nuci și fructe uscate, două bucăți de pâine, un instrument de tăiat, o frânghie, două tipuri diferite de unguente și un tubercul al unei plante necunoscute.
— Mâine dimineață, fiecare copil va fi luat din tabără și dus într-un anume loc nu departe de aici. Fiecare va avea asupra ei doar obiectele aflate în săculețul din piele. Trebuie să supraviețuiască de una singură și să se întoarcă în locul de unde a plecat, până când soarele se va ridica sus pe cer în ziua următoare. Săculețul, continuă Omeh, conține tot ce este necesar, cu excepția înțelepciunii, curajului și a curiozității. Tuberculul e ceva special. Rădăcina cărnoasă o va îngrozi pe cea care o mănâncă dar în schimb ar putea să o înzestreze cu puteri supranaturale de rezistență și previziune.
20. SOMN BINECUVÂNTAT
Fetița rămăsese singură de vreo două orc înainte să-și dea seama cu adevărat ce se întâmpla cu ea. Omeh și unul dintre preoții mai tineri o lăsaseră lângă un mic eleșteu cu apă sălcie, înconjurată din toate părțile de ierburile savanei. Îi reamintiseră că se vor întoarce a doua zi la prânz. Apoi dispăruseră.
La început, Nicole reacționase de parcă întreaga experiență nu era decât un joc grozav. Desfăcând săculețul din piele de antilopă, îi inventariase conținutul, împărți în minte hrana în trei părți, hotărând ce avea să mănânce la prânz, seara și a doua zi dimineață. Nu era multă mâncare, dar fetița socotise că-i va ajunge. Nu același lucru s-ar fi putut spune despre apă, care după o primă apreciere părea să fie exact la limita necesarului. Nu ar fi fost rău să descopere un pârâu sau o altă sursă de apă curgătoare pentru a-și împrospăta rezerva.
Nicole își făcuse apoi o schiță mentală a locului, acordând mare atenție oricăror semne în stare s-o ajute să identifice de la distanță eleșteul lângă care se afla. Era o fetiță extrem de bine organizata, iar acasă la Chilly-Mazarin se jucase adesea de una singură prin codrii din apropierea locuinței. În cameră păstra hărți detaliate ale pădurilor, desenate de mână, pe care ascunzătorile sale secrete erau însemnate cu stele și cercuri.
Și totuși, Nicole realiză cât de izolat era locul unde se afla doar în clipa când dădu peste patru antilope vărgate, păscând liniștite sub soarele arzător al amiezii. Prima ei reacție fu de a-și căuta în jur mama, să-i arate ce animale frumoase descoperise. Dar mama nu este aici, gândise după o clipă, în vreme ce ochii ei scrutau orizontul. Sunt singură-singurică. Ultimul cuvânt născu ecouri în mintea ei și în aceeași clipă se simți cuprinsă de disperare. Încercă să i se împotrivească, căutând să vadă dacă nu distingea în depărtare vreun semn de civilizație. În jur se găseau însă doar păsări și animale, pășind netulburate, și nici o ființă umană. Sunt complet singură, își spusese iarăși Nicole, străbătută de un fior de groază.
Își aminti că dorea să descopere o altă sursă de apă și se îndreptă în direcția unui pâlc de copaci. Nu avea idee despre distanțele din savană. Deși se oprea la aproximativ fiecare treizeci de minute pentru a se asigura că putea găsi oricând drumul înapoi spre eleșteu, copacii nu păreau să se apropie câtuși de puțin. Continuă să meargă. Se însera; i se făcu sete și era obosită. Se opri și bău câteva înghițituri din ploscă. O mulțime de muște țețe o înconjurară. Nicole scoase din săculeț cele două unguente și-și aplică pe față și brațe cel mai urât mirositor din ele. Alegerea păru să fie corectă; muștele găsiră mirosul respingător și păstrară distanța.
Ajunse la pâlcul de copaci cu o oră înainte de lăsarea întunericului. Fu încântată să descopere că nimerise peste o mică oază din mijlocul imensității savanei. Un izvor țâșnea cu putere din pământ, formând un lăcușor de vreo zece metri diametru. Surplusul de apă se prelingea din el, dând naștere unui pârâiaș ce se pierdea undeva în savană. Nicole era extenuată și transpirată din cauza drumului lung. Lacul o invita parcă să se scalde. Fără să stea mult pe gânduri, își scoase toate hainele cu excepția chiloțeilor și se aruncă în el.