«Te întinde-acum și te-odihnește… Fie-ți somnul binecuvântat».
Leoaica se lăsă pe labele dinapoi, amenințând să sară. Fetița, cântând pe același ton molatec, continuă să se apropie de animal. După ce Nicole ieși complet din apă, ajungând la numai cinci metri de fiară, aceasta făcu un salt într-o parte și se pierdu printre copaci. Nicole continuă să înainteze, cântecul alinător conferindu-i putere și liniște interioară.
În câteva minute ajunse la marginea savanei. Pe la răsăritul soarelui izbuti să ajungă la eleșteu, unde se cuibări în iarbă și adormi buștean. Acolo o găsiră Omeh și preoții Senoufe, pe jumătate goală și încă dormind, în vreme ce soarele se ridicase sus în înaltul cerului.
Își reamintea totul de parcă s-ar fi întâmplat doar cu o zi în urmă. Au trecut deja treizeci de ani și lucrurile pe care le-am învățat atunci sunt încă valabile, își spuse ea stând trează pe patul din mica cabină de pe Newton. Nicole se gândi la fetița de șapte anișori, care deși abandonată într-o lume complet străină, reușise să supraviețuiască. Și atunci de ce îmi plâng acum de milă? Situația de atunci era mult mai dificilă.
Retrăirea experienței din copilărie îi insuflase o forță neașteptată. Deprimarea îi dispăruse. Mintea îi lucra furibund, încercând să pună la punct un plan ce i-ar fi putut oferi cheia întâmplărilor petrecute în timpul operației lui Borzov. Se scutură de sentimentul de singurătate.
Înțelese că trebuia să rămână la bordul lui Newton pe parcursul primei misiuni în Rama, dacă dorea să analizeze în profunzime toate aspectele incidentului căruia îi căzuse victimă generalul. Se hotărî să ridice problema în fața lui Brown sau a lui Heilmann, în dimineața următoare.
În cele din urmă, extenuată, femeia adormi. Alunecând în zona crepusculară ce separă veghea de somn, Nicole fredona cântecul de leagăn al lui Brahms.
21. CUBUL PANDOREI
Nicole îl vedea pe David Brown stând la birou, în timp ce Francesca, aplecată peste el, arăta cu degetul spre un punct de pe o schemă desfășurată în fața lor. Bătu la ușă.
— Salut, Nicole, zise Francesca deschizându-i ușa. Cu ce te putem ajuta?
— Vreau să vorbesc cu doctorul Brown, replică Nicole. În legătură cu misiunea mea.
— Intră.
Nicole pătrunse înăuntru cu pași mici și se așeză pe unul din cele două scaune din fața mesei. Francesca luă loc pe celălalt. Nicole privi pereții încăperii. Aspectul lor se schimbase total. Fotografiile soției și copiilor generalului Borzov, ca și tabloul său favorit reprezentând o pasăre solitară cu aripile întinse, zburând peste fluviul Neva din Leningrad, fuseseră înlocuite cu niște scheme și diagrame uriașe, plasate într-o anumită ordine; schemele, fiecare având câte un titlu diferit (Prima Ieșire, A Doua Ieșire etc), acopereau toate panourile de afișaj, de la un capăt al peretelui la celălalt.
Biroul generalului fusese cald și personal. Această cameră era lipsită de viață, devenise un loc care intimida. Pe peretele din spatele mesei de lucru, doctorul Brown atârnase fotocopii ale unor prestigioase premii internaționale primite de el în decursul carierei. Sub propriul scaun își pusese un postament, astfel încât să-și privească de sus interlocutorii.
— Am o problemă personală, declară Nicole. Așteptă câteva secunde, crezând că doctorul Brown o va invita pe Francesca să iasă din cameră. David Brown nu spuse nimic. În cele din urmă, Nicole aruncă o privire în direcția reporterei, pentru a se face mai bine înțeleasă.
— Mă ajută la treburile administrative, explică Brown. Intuiția sa feminină detectează adesea lucruri care mie îmi scapă.
Nicole rămase tăcută vreo cincisprezece secunde. Se pregătise să vorbească cu doctorul Brown, neașteptându-se însă că va trebui să se explice și în fața Francescăi. Poate c-ar fi mai bine să plec, gândi fulgerător, întrucâtva surprinsă de iritarea provocată de prezența Francescăi.
— Am citit sarcinile fiecăruia pentru prima misiune în Rama, spuse în cele din urmă Nicole pe un ton oficial, și aș dori să fac o solicitare. Sarcinile mele, așa cum sunt ele menționate, sunt minime. Mi se pare că nici Irina Turgheniev nu va avea mult de lucru în ieșirea asta de trei zile. Recomand ca sarcinile mele nemedicale să fie îndeplinite de Irina, iar eu să rămân la bordul lui Newton împreună cu amiralul Heilmann și generalul O’Toole. Voi urmări cu atenție evoluția misiunii și voi fi imediat disponibilă, dacă se vor ivi probleme medicale deosebite. Dealtfel, Janos se poate descurca singur în ceea ce privește obligațiile unui ofițer biolog.
În încăpere se instală tăcerea. Doctorul Brown se uită fix la Nicole, apoi la Francesca.
— De ce vrei să rămâi la bord? întrebă într-un târziu Francesca. Aș fi jurat că de-abia aștepți să vezi interiorul lui Rama.
— Așa cum am zis, e ceva personal, răspunse vag Nicole. Sunt încă extrem de obosită după întâmplarea cu Borzov și am o mulțime de hârtii de pus la punct. Această primă misiune trebuie să fie perfectă. Aș vrea să fiu odihnită și bine pregătită pentru a doua…
— E o cerere extrem de neobișnuită, declară doctorul Brown, dar având în vedere circumstanțele, cred că poate fi aprobată. Aruncă iarăși o privire Francescăi. În schimb, am vrea să-ți cerem o favoare. Dacă tot nu intri în Rama, atunci poate îl vei înlocui din când în când pe O’Toole la transmisiuni? Amiralul Heilmann ar avea astfel posibilitatea să meargă înăuntru…
— Desigur, răspunse Nicole înainte ca Brown să-și ducă la capăt ideea.
— În regulă. Atunci ne-am înțeles. Schimbăm dispozițiile pentru prima misiune. Rămâi la bordul lui Newton. După ce Brown termină de vorbit, Nicole rămase totuși așezată.
— Mai e ceva? întrebă el nerăbdător.
— Conform regulamentelor în vigoare, ofițerul biolog pregătește rapoartele despre toți cosmonauții înainte de fiecare misiune. Să-i dau o copie amiralului―
— Dă-mi mie rapoartele, o întrerupse doctorul Brown. Pe amiralul Heilmann nu îl preocupă problemele legate de personal. Savantul american o privi drept în față. Însă nu-i nevoie de alte rapoarte. Am citit documentele pe care le-ai întocmit pentru generalul Borzov. Sunt pe deplin corespunzătoare.
Pe Nicole nu o intimidă privirea pătrunzătoare a bărbatului. Deci știi ce am scris despre line și Wilson, socoti ea, și consideri că ar trebui să mă simt vinovată sau jenată. Ei bine, te înșeli. Părerile mele nu s-au schimbat doar pentru că dumneata ai preluat efectiv comanda.
Noaptea, Nicole își continuă cercetările. Analiza detaliată a datelor biometrice indica că în corpul generalului Borzov existaseră concentrații extraordinare a două substanțe chimice stranii, cu puțină vreme înaintea morții. Nicole nu reușise să le determine proveniența. Luase generalul medicamente fără știrea ei? Ar fi putut aceste substanțe chimice (cunoscute ca provocând dureri și utilizate, conform enciclopediei medicale, în testarea senzitivității la durere a pacienților cu tulburări neurologice) să fie produse intern în urma unor reacții alergice?
Și ce se întâmpla cu Janos? De ce nu-și amintea că se întinsese spre pupitrul de comandă? De ce de la moartea generalului Borzov era retras și taciturn? Trecuse de miezul nopții și ea continua să fixeze tavanul micului dormitor. Astăzi, echipajul intră în Rama și eu voi rămâne singură aici. Trebuie să aștept până atunci ca să-mi continui analizele. Totuși, era incapabilă să aștepte atât. Nu reușea să scape de întrebările care-i frământau mintea. Să existe vreo legătură între Janos și substanțele depistate în corpul lui Borzov? E posibil ca moartea lui să nu fi fost accidentală?