Nu, Prospero, își spuse în sine, nici un magician nu ar fi putut concepe vreodată un asemenea loc. Își aduse aminte că văzuse Furtuna pentru prima dată pe când era un puști, și că fusese înfricoșat de prezentarea unei lumi ale cărei mistere se situau dincolo de înțelegerea omului. Nu există magie, se autoconvinsese atunci. Doar concepte naturale pe care nu ni le putem explica. Richard zâmbi. Prospero nu era un mag, ci numai un om de știință plin de frustrare.
O clipă mai târziu, Richard Wakefield fu stupefiat de cea mai uluitoare priveliște zărită vreodată. În vreme ce scaunul se ridica fără zgomot tot mai sus, paralel cu scara, pe Rama răsăriră zorile. La trei kilometri sub el, tăiate în Câmpia Centrală, lungile și dreptele văi întinse de la marginea cupei la Oceanul Cilindric explodară brusc în lumină. Cei șase sori liniari al lui Rama, câte trei în fiecare semicilindru, fuseseră proiectați cu mare grijă, astfel încât să asigure o iluminare egală pretutindeni în acea lume. Primele sentimente ale lui Wakefield fură de greață și amețeală. Se afla suspendat de un cablu subțire în aer, la mii de metri de sol. Închise ochii și încercă să-și vină în fire. Nu vei cădea, își ordonă în gând.
— Aaah, îl auzi urlând pe Hiro Yamanaka.
Din cele recepționate în cască, înțelese că Hiro, luat prin surprindere de izbucnirea de lumină, își pierduse echilibrul la mijlocul scărilor Gama; După cât se părea, căzuse vreo douăzeci sau treizeci de metri înainte să izbutească să se prindă cu îndemânare (dar și noroc) de balustrada metalică.
— Ești teafăr? întrebă David Brown.
— Așa cred, răspunse aproape fără suflu Yamanaka.
Odată depășit momentul de criză, toți începură să vorbească în același timp.
— E fantastic! strigă doctorul Takagishi. Luminozitatea e fenomenală. Și toate astea se întâmplă înainte de topirea oceanului. Este altfel, cu totul altfel.
— Pregătiți-mi un alt modul de îndată ce ajung în vârf, strigă Francesca. Aproape am rămas tară film.
— Ce frumusețe. Ce frumusețe, de nedescris, adăugă generalul O’Toole. Privea împreună cu Nicole des Jardins monitorul de la bordul lui Newton. Imaginea instantanee luată de camera Francescăi le era transmisă prin releul din butuc.
Richard Wakefield nu spuse nimic. Se holba pur și simplu, vrăjit de lumea de dedesubt. De-abia reușea să-l distingă pe Janos Tabori, instalația de la baza liftului și tabăra pe jumătate amplasată la baza scării. Cu toate acestea, distanța îi oferea un jalon în privința dimensiunile lumii. Privind peste sutele de kilometri pătrați ai Câmpiei Centrale, observă forme fascinante întinzându-se în toate direcțiile. Și totuși, două lucruri îi copleșiră complet imaginația: Oceanul Cilindric și structurile masive și ascuțite situate în cavitatea sudică, la o distanță de cincizeci de kilometri în partea opusă.
Pe măsură ce ochii i se acomodau cu lumina, giganticul ac din cilindrul sudic părea să devină tot mai mare și mai mare. Primii exploratori îl denumiseră Marele Corn. Să aibă chiar opt kilometri înălțime? se întrebă Wakefield. Cele șase ace mai mici din jurul Marelui Corn, prinse atât de el cât și de pereții lui Rama prin niște contraforturi enorme de susținere, erau fiecare în parte mai mari decât orice lucru ieșit vreodată din mâinile omului pe Pământ. Cu toate acestea, rămâneau niște pitici în comparație cu protuberanța alăturată, ce se înălța exact în centrul cavității, pe axa de rotație a cilindrului.
În prim plan, la jumătatea distanței dintre poziția lui Wakefield, situată în apropierea polului nord și construcția mamut din sud, o fâșie de un alb-albastru înconjura lumea cilindrică. Oceanul înghețat părea ilogic și nelalocul lui. Nu se poate topi, dorea creierul să spună, deoarece apa ar curge spre axa centrală. Însă Oceanul Cilindric era menținut în albie de forța centrifugă a lui Rama. Nimeni nu știa mai bine ca echipajul de pe Newton că o ființă umană ar fi avut pe malurile lui aceeași greutate ca pe orice țărm oceanic de pe Terra.
Orașul insulă din mijlocul oceanului era New York-ul lui Rama. Pentru Wakefield, zgârie-norii nu mai păreau atât de impozanți cum arătaseră sub flacăra trasoarelor. În schimb, în lumina sorilor lui Rama, era limpede că orașul îndeplinea un rol cheie. Din orice punct aflat în interiorul lui Rama, New York-ul atrăgea privirile — ovala insulă constituia singura spărtură în inelul regulat al Oceanului Cilindric.
— Priviți New York-ul! se auzi în căști vocea tulburată a doctorului Takagishi. Trebuie să fie aproape o mie de clădiri cu peste două sute de metri. Făcu o pauză de numai o clipă. Acolo locuiesc ei. O știu. New York trebuie să reprezinte ținta noastră.
După izbucnirea inițială de entuziasm, urmă o tăcere prelungă, în timpul căreia fiecare cosmonaut își imprimă adânc în conștiință peisajul luminat de soare al lui Rama. În prezent Richard o vedea clar pe Francesca la vreo patru sute de metri deasupra, pe măsură ce scaunul se apropia de butuc.
— Am avut o scurtă discuție cu amiralul Heilmann, bazându-ne și pe sfatul doctorului Takagishi, întrerupse tăcerea David Brown. Nu există motive întemeiate să schimbăm planul inițial, cel puțin nu în acest moment de început. Dacă nu se întâmplă ceva neașteptat, continuăm așa cum a sugerat Wakefield. Vom termina de instalat cele două scaune-lift, spre seară aducem piesele pentru rover, iar de dormit vom dormi în tabăra de la picioarele scării, așa cum s-a hotărât.
— Nu mă uitați și pe mine, urlă în căști Janos. Sunt singurul care nu prea are ce să admire.
Richard Wakefield își desfăcu centura de siguranță și păși pe terasă. Privi în jos spre locul unde scara dispărea din vedere.
— Recepționat, Cosmonaut Tabori. Am ajuns în stația Alfa. Oricând ne dai semnalul, te vom ridica aici.
23. CĂDEREA NOPȚII
«… Luând în considerație maltratările continue la care a fost supus de tatăl său nevrotic și traumele emoționale lăsate de căsătoria timpurie cu actrița engleză Sarah Tydings, cosmonautul Wakefield se dovedește remarcabil de echilibrat. După divorț a fost supus, unui tratament de terapie intensivă vreme de doi ani, înainte de a intra în Academia Spațială în anul 2192. Dosarul său de la Academie este excepțional; profesorii de electronică și calculatoare insistă asupra faptului că la absolvire, Wakefield știa mai mult decât oricare membru al corpului profesoral.
…Cu excepția unei prudențe în ceea ce privește o anumită intimitate în relațiile cu femeile (se pare că nu a mai întreținut nici o legătură de la destrămarea căsniciei), Wakefield nu prezintă comportamentul antisocial obișnuit al celor maltratați în copilărie. Deși în tinerețe avea un coeficient scăzut de sociabilitate, pe măsură ce s-a maturizat el a devenit din ce în ce mai puțin arogant, iar astăzi nu mai este predispus să-și etaleze inteligența în fața celorlalți. Sinceritatea și personalitatea lui sunt indiscutabile. Scopul său în viață pare să fie cunoașterea, nu banii sau puterea…»
Nicole termină de citit Profilul Psihologic al lui Richard Wakefield și se frecă la ochi. Se făcuse foarte târziu. Studia dosarele încă din momentul în care echipajul rămas peste noapte pe Rama se culcase. În două ore urmau să se trezească pentru a doua lor zi în strania lume a lui Rama. Cartul lui Nicole ca ofițer cu comunicațiile avea să înceapă în treizeci de minute. Așadar, din tot acest grup, doar trei se află în afara oricăror suspiciuni, gândi ea. Cei patru semnatari ai contractelor ilegale cu mijloacele mass-media s-au compromis singuri. Yamanaka și Turgheniev constituie necunoscute. Wilson e marginal stabil și în plus are propria sa agendă de interese. Asta îi lasă deoparte pe O’Toole, Takagishi și pe Wakefield.