Nicole se spălă pe față și pe mâini, și se așeză din nou înaintea terminalului. Renunțând la dosarul lui Wakefield, reveni la principalul meniu al cubului de date. Scană statisticile comparate puse la dispoziție și tastă comanda pentru un tabel comparativ: în partea stângă a ecranului valorile descrescătoare ale coeficientului EI al fiecărui membru din echipaj, iar în partea dreaptă, valorile CS.
EI
CS
Wakefield
+5,58
O’Toole
86
Sabatini
+4,22
Borzov
84
Brown
+4,17
Takagishi
82
Takagishi
+4,02
Wilson
78
Tabori
+3,37
des Jardins
71
Borzov
+3,28
Heilmann
68
des Jardins
+3,04
Tabori
64
O’Toole
+2,92
Yamanaka
62
Turgheniev
+2,87
Turgheniev
60
Yamanaka
+2,66
Wakefield
58
Wilson
+2,48
Sabatini
56
Heilmann
+2,24
Brown
49
Chiar dacă parcursese mai devreme cea mai mare parte a informațiilor cuprinse în dosare, Nicole nu citise toate tabelele de indici ai echipajului. O serie de cifre le vedea în prezent pentru prima dată. Fu în mod deosebit surprinsă de coeficientul de inteligență extrem de ridicat al Francescăi Sabatini. Ce pierdere, socoti imediat Nicole, ca tot acest potențial să fie folosit în scopuri mărunte.
Nivelul mediu de inteligență al echipajului impresiona. Fiecare din ei se situa în primul procent al populației terestre. Nicole era «una dintr-o mie» și nu se găsea decât la jumătatea scării. Coeficientul lui Wakefield era cu totul și cu totul excepțional, plasându-l în categoria «supergeniilor»; Nicole nu întâlnise niciodată pe cineva cu un coeficient atât de ridicat, obținut în cadrul testelor standard.
Deși pregătirea ei în psihiatrie o învățase să privească cu neîncredere încercările de a cuantifica trăsăturile personale, pe Nicole o intrigau totuși valorile CS. Ea însăși i-ar fi plasat, intuitiv, pe O’Toole, Borzov și Takagishi în capul listei. Toți trei păreau siguri de sine, echilibrați și sensibili la nevoile celorlalți. În schimb o uluia coeficientul ridicat al lui Wilson. Trebuie să fi fost o persoană complet diferită înainte de a se încurca cu Francesca. Nicole se întrebă pentru o clipă de ce propriul ei coeficient nu depășea 71; apoi își reaminti că în tinerețe fusese retrasă și egocentrică.
Dar Wakefield? se întrebă, dându-și seama că acesta era singurul candidat viabil care să o ajute să priceapă ce se întâmplase cu programul lui RoSur, în timpul operației generalului. Putea oare să aibă încredere în el? Să-și asigure sprijinul lui Richard fără a-i dezvălui suspiciunile ei exagerate? Din nou îi trecu prin minte gândul să abandoneze căutările. Nicole, își spuse singură, dacă această conspirație fantomă se dovedește a fi doar o pierdere de timp…
Însă Nicole des Jardins era convinsă că existau destule întrebări la care nu se răspunsese și care cereau continuarea investigației. Se decise să vorbească cu Wakefield. Constatând apoi că avea posibilitatea să adauge propriile sale fișiere în cubul monarhului, Nicole creă unul nou, al nounsprezecelea, intitulat simplu Nicole. Lansă un procesor de text și scrise un scurt memorandum:
3-2-00 Am determinat cu precizie că funcționarea necorespunzătoare a lui RoSur în timpul intervenției chirurgicale se datorează unei comenzi manuale externe, ce a avut loc după încărcarea și verificarea programului inițial. Voi solicita sprijinul lui Wakefield.
Nicole scoase un cub de date nefolosit dintr-un sertar aflat lângă computer și copie pe el toate informațiile originalului dăruit de Henry. După ce se schimbă în combinezonul de zbor, puse duplicatul în buzunarul salopetei.
Generalul O’Toole moțăia în Complexul de Comandă și Control al navei militare, în momentul în care Nicole se prezentă să-l elibereze din tură. Deși aparatura vizuală în această navă mai mică nu se ridica la nivelul celei a surorii sale științifice, echipamentul de telecomunicații se dovedea mult superior, mai ales din punctul de vedere al posibilității de manevrare de către un singur astronaut.
O’Toole își ceru scuze că ațipise și arătă cu degetul spre cele trei monitoare, prezentând aceeași scenă din trei unghiuri diferite — echipajul adormit în tabăra improvizată la picioarele scării Alfa.
— Nu s-ar spune că ultimele cinci ore au fost teribil de interesante, declară ei.
Nicole surâse.
— Generale, nu-i nevoie să te scuzi. Știu că ești de serviciu aproape douăzeci și patru de ore.
O’Toole se ridică.
— După plecarea dumitale, continuă el verificându-și jurnalul electronic pe unul din cele șase monitoare aflate înaintea lui, au terminat de mâncat și apoi au început să asambleze primul rover. Pilotul automat n-a trecut testul de verificare, însă Wakefield a rezolvat problema: un bug de programare într-una din subrutinele modificate la ultima livrare. Tabori l-a testat din nou, înainte ca echipajul să se culce. Francesca a transmis pe Pământ un reportaj entuziasmant, la sfârșitul zilei. Generalul făcu o pauză. Vrei să-l vezi?
Nicole aprobă cu o ușoară mișcare a capului. O’Toole activă ultimul monitor din dreapta și Francesca apăru în prim plan, în exteriorul taberei. În cadru se zărea o porțiune a scării și a echipamentului scaunului-lift.
— Ora de somn în Rama, intonă ea privind sus și împrejur. Luminile s-au aprins pe neașteptate în urmă cu nouă ore deasupra acestei uluitoare lumi, permițându-ne să admirăm în detaliu grandioasa lucrare a verilor noștri inteligenți de dincolo de stele.
Un montaj de fotografii și scurte secvențe video, unele luate de sonde, altele de însăși Francesca, punctă prezentarea «lumii» artificiale pe cale să fie explorată. La sfârșitul lor, camera se fixă din nou asupra chipului Francescăi.
— Nimeni nu știe de ce a doua navă spațială Rama ne-a invadat, după aproape un secol, micul nostru domeniu de la marginea galaxiei. Poate că această magnifică creație nu are o explicație pe înțelesul nostru, al pământenilor. Sau poate că undeva în vasta și perfecta funie de metal vom găsi unele indicii care să dezlege misterul ce încă îi învăluie constructorii. Francesca zâmbi, iar nările îi fremătară dramatic. Și dacă vom reuși, atunci poate că vom avansa cu un pas în a ne înțelege pe noi înșine… și poate în a-l înțelege chiar pe Dumnezeu.
Nicole își dădu seama că discursul bombastic al reporterei îl mișcase pe general. În ciuda antipatiei sale față de italiancă, Nicole trebuia să recunoască cu părere de rău că Francesca avea talent.
— Mi-a redat propriile sentimente atât de bine, încât îmi doresc să fiu și eu la fel de explicit în exprimare, se entuziasmă O’Toole.