Nicole se așeză la consolă și introduse codul de cart. Urmă procedura prezentată pe monitor și verifică echipamentul.
— În regulă, generale, declară rotindu-se cu tot cu scaun. Cred că de aici încolo mă descurc singură.
O’Toole zăbovi în spatele ei; era limpede că voia să stea de vorbă.
— Acum trei nopți am avut o discuție lungă cu Signora Sabatini, începu el. Despre religie. Mi-a spus că a fost agnostică înainte de a se întoarce iarăși la credință. Mi-a declarat că numai gândul la Rama a făcut-o să se simtă catolică din nou.
Se lăsă o lungă tăcere. Dintr-un motiv oarecare, în mintea lui Nicole se întrupă imaginea bisericii construite în secolul al cincisprezecelea în vechiul sat Sainte Etienne de Chigny, la vreo opt sute de metri în josul drumului spre Beauvois. Își aminti cum ședea alături de tatăl ei în biserică, într-o frumoasă zi de primăvară, fascinată de lumina filtrată de vitralii.
— Dumnezeu a inventat culorile? își întrebase tatăl.
— Așa susțin unii, răspunsese el laconic.
— Și tu ce crezi, Papa?
— Trebuie să admit, tocmai spunea generalul O’Toole în vreme ce Nicole își forța gândurile să revină în prezent, că această călătorie înseamnă pentru mine o înălțare spirituală. Mă simt mai aproape de Dumnezeu decât am fost vreodată. Există ceva în contemplarea imensității universului care te umilește și te face… Se opri. Îmi pare rău, se scuză el, am încercat să-mi impun…
— Nu, replică Nicole, nici vorbă de așa ceva. Găsesc certitudinea dumitale religioasă foarte înviorătoare.
— Totuși, sper că nu te-am jignit în nici un fel. Religia constituie o problemă foarte personală. Surâse. Dar uneori e greu să nu-ți împărtășești sentimentele, în special atunci când și dumneata și Signora Sabatini sunteți catolice.
O’Toole părăsi centrul de control, nu înainte ca Nicole să-i ureze un somn odihnitor. De îndată după aceea, femeia scoase din buzunar duplicatul cubului și-l introduse în lectorul din CCC. Cel puțin astfel am făcut un backup sursei mele de informații. Cu ochii minții văzu chipul Francescăi Sabatini ascultând cu atenție în timp ce O’Toole filozofa despre semnificația religioasă a lui Rama. Ești o femeie uluitoare, reflectă Nicole. Nu te dai în lături de la nimic. Chiar ipocrizia și imoralitatea, pentru tine sunt acceptabile.
Doctorul Shigeru Takagishi privea fix, într-o liniște aproape evlavioasă, turnurile și cupolele New York-ului situate la o distanță de patru kilometri. Din când în când se apropia de telescopul amplasat temporar pe stâncile dominând Oceanul Cilindric, pentru a studia detalii ale acelui peisaj straniu și străin.
— Știți, se adresă el în cele din urmă lui Wakefield și Sabatini, nu cred că rapoartele despre New York ale celor din prima expediție sunt întru totul corecte. Sau avem de-a face cu o altă navă de astă dată. Nici Richard și nici Francesca nu se obosiră să-i răspundă. Wakefield era preocupat de ultimele retușuri ale vehiculului proiectat să străbată întinderea de gheață, în vreme ce pe Francesca o preocupa ca de obicei filmarea eforturilor lui Richard.
— Se pare că orașul are trei părți identice, reluă Takagishi vorbind mai mult pentru sine, fiecare din ele având la rândul lor câte trei subdiviziuni. Dar cele nouă secțiuni nu sunt absolut identice. Între ele apar diferențe subtile.
— Gata, zise Richard Wakefield, ridicându-se în picioare cu un zâmbet satisfăcut. Am terminat — cu o zi în avans față de grafic. Mi-a mai rămas doar să verific funcționarea tuturor sistemelor principale.
Francesca aruncă o privire la ceas.
— Suntem în întârziere cu o jumătate de oră față de programul revizuit. Mai avem timp să aruncăm o privire rapidă asupra New York-ului, înainte de masă?
Wakefield ridică din umeri și-l privi pe Takagishi. Francesca se apropie de savantul japonez.
— Ce zici, Shigeru? Facem o plimbare rapidă pe gheață și le arătăm celor de pe Pământ un prim plan al New York-ului în versiune Rama?
— Neapărat, răspunse acesta. De-abia aștept…
— Numai dacă vă întoarceți în tabără până la 19:30, interveni David Brown din elicopter, unde se găsea împreună cu Amiralul Heilmann și Reggie Wilson. În noaptea asta trebuie să discutăm serios o serie de planuri. S-ar putea să trebuiască să revedem ordinea deplasărilor programate pentru mâine.
— Recepționat, confirmă Wakefield. Dacă facem abstracție de sistemul de transmisie și reușim să coborâm fără probleme vehiculul pe scară, suntem pregătiți să traversăm oceanul în zece minute, în oricare direcție. Ar trebui să ajungem la timp în tabără.
— Noi am survolat multe zone ale Emisferei Nordice, spuse Brown. Nici urmă de bioți. Orașele arată ca niște copii identice. Nici o surpriză, nicăieri pe Câmpia Centrală. Personal consider că mâine ar fi cazul să cercetăm partea misterioasă din sud.
— New York-ul, strigă Takagishi. O recunoaștere detaliată a New York-ului trebuie să fie ținta noastră de mâine.
Brown nu răspunse nimic. Îndreptându-se spre marginea stâncii, Takagishi privi țintă gheața aflată cu vreo cincizeci de metri dedesubt. În stânga lui se găsea scara îngustă cu trepte mici, tăiate în stâncă. Cât de greu este ice-mobilul? întrebă Takagishi.
— Nu foarte, însă-i voluminos. Sigur nu vreți să așteptați să instalez troliu!? Putem traversa și mâine, avansă Wakefield.
— Ajut și eu la transport, interveni Francesca. Dacă nu vedem insula, sau măcar o parte a ei, nu vom veni cu sugestii constructive la ședința de di seară.
— Bine, bine, cedă Richard, scuturând amuzat din cap. Facem totul pentru jurnaliști. Voi merge eu în față, așa încât cea mai mare parte a greutății se va sprijini pe spatele meu, Francesca va sta la mijloc, iar doctorul Takagishi va fi ultimul. Atenție la tălpice, au muchiile ascuțite.
Coborârea până la ocean se desfășură fără peripeții.
— Dumnezeule, a fost foarte ușor, rosti Francesca în timp ce se pregăteau de traversare. De ce-i nevoie de un troliu?
— Deoarece uneori s-ar putea să transportăm și altceva, sau, ferească sfântul, să ne vedem nevoiți să ne apărăm cât timp urcăm ori coborâm.
Wakefield și Takagishi se așezară pe locurile din față, Francesca luă loc în spate, alături de camera video. Pe măsură ce se apropiau de New York, Takagishi devenea din ce în ce mai agitat.
— Ia uitați-vă, exclamă el pe când ice-mobilul se afla la circa cinci sute de metri de țărmul opus. Se mai îndoiește cineva că ne îndreptăm spre capitala lui Rama?
Pe măsură ce trioul se apropia de mal, imaginea tulburătoare a straniului oraș desfășurat în fața ochilor lor le tăie orice poftă de conversație. Complicatele sale structuri vorbeau de la sine despre inteligența creatorilor; totuși, primii cosmonauți care-l vizitaseră cu șaptezeci de ani înainte, îi găsiseră la fel de lipsit de viață ca și restul uriașei nave. Era oare acest vast complex, format din nouă secțiuni, o mașină enorm de complicată așa cum sugeraseră primii lui vizitatori, sau insula lungă și subțire (zece kilometri pe trei) era stafia unui oraș ai cărui locuitori dispăruseră demult?
Parcară ice-mobilul la marginea apei înghețate și merseră de-a lungul țărmului, până ce descoperiră o scară ducând undeva pe meterezele zidului împrejmuitor. Nerăbdătorul Takagishi alerga la douăzeci de metri în fața Francescăi și a lui Wakefield. Pe măsură ce urcau, detaliile orașului deveneau tot mai limpezi.
Pe Richard îl intrigau formele geometrice ale clădirilor. Alături de zgârie-norii înalți și zvelți se observau construcții sferice, dreptunghiulare sau poliedrice. Și toate erau dispuse după un anumit model. Da, reflectă el în timp ce ochii îi cercetau vastul complex de structuri, iată acolo un dodecaedru, dincolo un pentaedru…