— Chiar și pe Francesca a supărat-o la început decizia lui Brown. Avusese intenția să realizeze un lung interviu cu Shig pentru buletinul ei de noapte; Brown a determinat-o să se răzgândească, dar nu sunt deloc sigur că a convins-o că sunetele acelea nu înseamnă știri deosebite. Din fericire, stingerea luminilor îi oferise deja material destul.
Bărbații coborâră din transportor și se apropiară de ecluză.
— Pfuii, exclamă Janos. Sunt terminat. Au fost câteva zile lungi și agitate.
— Da, fu de acord Richard. Credeam că vom petrece următoarele două nopți în tabără. În schimb, iată-ne întorși aici. Mă întreb ce surprize ne așteaptă mâine.
Janos îi zâmbi prietenește.
— Știi ce-i caraghios în treaba asta? Nu așteptă răspunsul lui Wakefield. Brown chiar se crede conducătorul misiunii. Ai văzut cum a reacționat la sugestia lui Takagishi de a explora New York-ul în întuneric? Brown consideră că decizia lui ne-a făcut să ne întoarcem pe Newton, punând punct înainte de vreme primei ieșiri.
Richard îl privi cu o figură întrebătoare.
— Bineînțeles că nu-i așa, continuă Janos. Rama a luat hotărârea să plecăm. Și tot Rama va decide care va fi următorul nostru pas.
25. UN PRIETEN LA STRÂMTOARE
În vis se făcea că zace pe o rogojină întinsă într-un ryokan stil secolul al șaptesprezecelea. Camera era foarte mare; nouă tatami în total. La stânga, în curtea dezvăluită de paravanul deschis, se afla o grădină minusculă, cu copaci pitici și un pârâu manichiurat. Aștepta o tânără femeie.
— Ești treaz, Takagrshi-san?
Se foi în pat și se întinse după comunicator.
— Salut, zise el cu un glas buimac. Cine-i acolo?
— Nicole des Jardins, veni răspunsul. Îmi pare rău că te deranjez așa devreme, însă am nevoie de ajutor. E ceva urgent.
— Acordă-mi trei minute, replică Takagishi.
După exact trei minute se auzi o bătaie în ușă. Nicole îl salută și intră înăuntru. În mână ținea un cub de date.
— Îmi dai voie? întrebă arătând spre consola terminalului.
Takagishi aprobă din cap.
— Ieri s-au petrecut o serie de incidente separate, inclusiv două din cele mai importante aberații pe care le-am observat vreodată în datele tale cardiace, declară grav Nicole, indicând cu degetul semne de pe monitor. Ești sigur că tu și doctorul tău mi-ați dat toate informațiile și că nu mi s-a ascuns nimic?
Takagishi încuviință în tăcere.
— Atunci am motive să fiu îngrijorată, continuă ea. Neregularitățile de ieri sugerează faptul că anomalia ta diastolică s-a înrăutățit. Poate că valva e de vină. Poate că lungile perioade de imponderabilitate―
— Sau poate că am fost prea surescitat și surplusul de adrenalină a agravat problema, declară cu un zâmbet ușor savantul japonez.
Nicole îl privi fix.
— Posibil, doctore Takagishi. Unul din incidentele majore a avut loc imediat după ce s-au stins luminile. Bănuiesc că atunci când ascultai acel «sunet straniu».
— Și nu cumva celălalt a survenit în timpul discuției în contradictoriu cu doctorul Brown, în tabără? Dacă ar fi așa, atunci ipoteza mea este demonstrată.
Des Jardins atinse câteva taste și programul ei apelă o nouă subrutină. Studie datele apărute pe ecran.
— Da, se pare că e corect. Al doilea incident a avut loc la douăzeci de minute înainte de plecarea din Rama. Asta înseamnă cam pe la sfârșitul ședinței. Se îndepărtă de monitor. Dar nu pot trece cu vederea comportarea bizară a inimii tale doar pentru că ai fost emoționat.
Cei doi se priviră câteva secunde lungi.
— Ce încerci să-mi comunici, doctore? întrebă cu o voce moale Takagishi. Că ai de gând să mă consemnezi în cabină pe Newton? Acum, în momentele cele mai semnificative ale carierei mele profesionale?
— E o posibilitate pe care trebuie s-o iau în considerație, răspunse sincer Nicole. Sănătatea e mai importantă decât cariera. Am pierdut deja un membru al echipajului. Nu sunt sigură că m-aș putea ierta eu însămi vreodată dacă mai pierd un coechipier.
Se opri observând rugămintea fierbinte de pe chipul colegului său.
— Știu cât de importante sunt aceste ieșiri pe Rama pentru tine. Încerc să găsesc vreun argument rațional care să-mi permită să trec cu vederea datele înregistrate ieri. Nicole se așeză pe marginea patului și privi într-o parte. Dar ca doctor — nu ca un simplu cosmonaut de pe Newton — acest lucru este foarte dificil.
Îl auzi pe Takagishi apropiindu-se și simți mâna acestuia atingându-i ușor umărul.
— Știu cât de greu ți-a fost în ultimele zile, rosti el. Însă nu a fost greșeala ta. Toți suntem conștienți că moartea generalului Borzov nu putea fi preîntâmpinată.
Nicole recunoscu respectul și prietenia din privirea lui Takagishi. Îi mulțumi din ochi.
— Apreciez foarte mult ce ai făcut pentru mine înainte de lansare, continuă el. Dacă te simți obligată să-mi limitezi sfera de activitate, nu mă voi opune.
— La naiba, exclamă Nicole, ridicându-se rapid în picioare, nu-i așa de simplu. Ți-am studiat mai bine de un ceas datele medicale de ieri. Privește aici. Diagrama pentru ultimele zece ore e perfect normală. Nici urmă de anomalie. Și nu ai suferit nimic deosebit de câteva săptămâni. Până ieri. Ce se întâmplă, Shig? Ai o inimă bolnavă? Sau una cu toane?
Takagishi zâmbi.
— Soția mi-a spus cândva că am o inimă ciudată. Presupun însă că se referea la cu totul altceva.
Nicole activă scanerul și prezentă datele pe monitor în timp real.
— Din nou, oftă ea, clătinând din cap. O inimă perfect sănătoasă. Nici un cardiolog din lume nu ar avea nimic de obiectat. Se îndreptă spre ușă.
— Deci, care-i verdictul, doctore? întrebă Takagishi.
— N-am decis încă. Poate mă vei ajuta tu. Provoacă-ți încă un incident în următoarele câteva ore și lucrurile vor fi mai ușoare pentru mine. Îi făcu din mână. Ne vedem la masă.
Richard Wakefield ieșea din camera sa când Nicole îl părăsi pe Takagishi. Spontan, femeia se hotărî să-i vorbească despre programul lui RoSur.
— Bună dimineața, prințeso, rosti el jovial. Ce faci la ora asta matinală? Ceva captivant, sper.
— De fapt, replică Nicole pe același ton jucăuș, veneam să discut cu tine. Bărbatul se opri să o asculte. Ai un minut liber?
— Pentru dumneata, doamnă doctor, replică el cu un zâmbet exagerat de larg, am două minute. Dar nu mai mult. Atenție, sunt hămesit. Și dacă nu sunt hrănit ca lumea, mă transform într-un căpcăun cumplit. Nicole râse. Ce ai pe suflet? adăugă el pe un ton lejer.
— Putem intra în camera ta?
— Știam eu, știam eu, strigă el, răsucindu-se și alunecând rapid spre propria ușă. În sfârșit s-a întâmplat, exact ca în visele mele. O femeie frumoasă, inteligentă, e pe cale să-și declare nemuritoarea ei afecțiune…
Nicole nu se putu opri să nu izbucnească într-un hohot de râs.
— Wakefield, îl întrerupse ea încă râzând, ești incorigibil. Nu ești niciodată serios? Am niște treburi de discutat cu tine.
— Ah, la naiba, exclamă dramatic Richard. Treburi. În acest caz am să-ți acord doar cele două minute promise. Problemele mă fac întotdeauna flămând… și morocănos.
Richard Wakefield deschise ușa și așteptă ca Nicole să intre. Îi oferi scaunul din fața computerului, iar el se așeză în spatele ei, pe pat. Femeia se întoarse să-l privească în față. Pe un raft deasupra patului se înșirau o duzină de figurine, similare cu acelea admirate în camera lui Tabori și la banchetul lui Borzov.