— Permite-mi să-ți prezint o parte din menajeria mea, rosti el observându-i curiozitatea. I-ai întâlnit pe Lordul și pe Lady Macbeth, pe Puck și Bottom, Tybald și Mercutio. Iată-i pe Iago și Othello, prințul Hal, Falstaff și minunata doamnă
Quickly. Ultimul din dreapta este prietenul meu cel mai bun, Bardul, ori TB, pe scurt.
În timp ce Nicole privea atentă, Richard întoarse un comutator amplasat la capul patului și TB cobori pe o scară, de pe raft pe pat. Micul robot de douăzeci și doi centimetri înălțime navigă cu pricepere prin cutele așternutului și se apropie de Nicole să o salute.
— Și care v-ar fi numele, frumoasă domniță? rosti TB.
— Mă numesc Nicole des Jardins, răspunse ea.
— Sună franțuzește, continuă robotul imediat. Dar nu arătați, ca o franțuzoaică. Cel puțin nu o Valois. Micuța drăcovenie părea s-o privească ținta. Păreți mai degrabă copilul lui Othello și al Desdemonei, iubita sa soție.
Nicole era uluită.
— Cum ai făcut asta?
— Îți explic mai târziu, răspunse Richard fluturând din mână. Ai un sonet shakespearean favorit? Dacă da, recită un rând sau dă-i lui TB un număr.
— «Văzu-i adesea slava…» începu Nicole.
— «… dimineții», adăugă robotul,
Micuțul robot continuă să recite sonetul cu mișcări grațioa-se din cap și mâini, exprimând cu fața o întreagă gamă de emoții omenești. Pe Nicole o impresionă din nou creativitatea lui Richard Wakefield. Își aduse aminte cele patru rânduri cheie ale sonetului învățate în studenție și le murmură odată cu TB:
După ce robotul termină cupletul final, Nicole, mișcată de acele cuvinte aproape uitate, se trezi aplaudând fără voia ei.
— Știe toate sonetele?
Richard încuviință din cap.
— Și încă multe, multe alte monologuri. Dar nu aceasta-i caracteristica lui cea mai importantă. Reproducerea unor pasaje din Shakespeare necesită doar spațiu de înmagazinare corespunzător. TB este și un robot foarte inteligent. E în stare să poarte o conversație mai bine… Se opri la mijlocul propoziției. Iartă-mă, Nicole, ți-am monopolizat timpul. Spuneai că ai o problemă importantă de discutat.
— Dar tu mi-ai consumat deja cele două minute, îi spuse ea cu o sclipire în ochi. Ești sigur că nu vei muri de foame dacă-ți mai răpesc vreo cinci minute?
Nicole rezumă rapid cercetările întreprinse în legătură cu funcționarea defectuoasă a programului lui RoSur, neuitând să menționeze concluzia la care ajunsese: algoritmul de protecție trebuia să fi fost anulat de o comandă umană. Recunoscu că nu putea continua de una singură și că avea nevoie de ajutorul lui. Suspiciunile nu și le menționa deloc.
— Ar trebui să fie floare la ureche, replică cu un surâs. Tot ce am de făcut e să găsesc locațiile din memorie unde sunt înmagazinate comenzile. Asta va lua ceva timp, având în vedere cantitatea de date, totuși aceste memorii sunt în general proiectate pe o arhitectură logică. Totuși, nu pricep de ce te joci de-a detectivul. De ce nu-i întrebi pur și simplu pe Janos și pe ceilalți dacă nu au introdus alte comenzi?
— Asta-i problema, replică Nicole. Nimeni nu-și aduce aminte să fi introdus ceva în memoria lui RoSur după verificarea programului principal. Când Janos s-a lovit cu capul de consolă în timpul manevrei, mi s-a părut că-i văd degetele pe tastele de comandă. Însă el nu-și amintește nimic, iar eu una nu sunt sigură.
Richard încruntă din sprâncene.
— E puțin probabil ca Janos să fi dereglat sistemul de protecție cu o simplă comandă dată la întâmplare. Ar însemna că proiectarea s-a făcut stupid. Reflectă câteva clipe. Mă rog, continuă el, n-are nici un rost să speculăm. Mi-ai trezit curiozitatea. Mă voi ocupa de problemă de îndată ce am―
— Atențiune, atențiune, întrerupeți orice activitate. Vocea lui Otto Heilmann bubui în difuzor. Toată lumea să se prezinte în centrul de control. Condițiile s-au modificat. Luminile s-au reaprins în interiorul lui Rama.
Richard deschise ușa și o urmă pe Nicole pe coridor.
— Mulțumesc pentru ajutor, îi zise ea. Apreciez foarte mult gestul.
— Mulțumește-mi după ce rezolv ceva, Sunt renumit pentru promisiuni…, rânji Richard. Și acuma, ce părere ai despre jocurile astea de lumini?
26. A DOUA IEȘIRE
David Brown plasase o singură foaie mare de hârtie pe masa din centrul de control. Francesca o împărțise în fâșii potrivit orelor, și era acum ocupată să scrie pe ele orice îi dicta el.
— Programul ăsta blestemat e prea rigid ca să fie folositor în astfel de situații, spunea Brown adresându-se lui Janos Tabori și Richard Wakefield. E bun doar când activitățile sunt compatibile cu strategiile elaborate pe Pământ înaintea misiunii.
Janos se îndreptă spre unul din monitoare.
— Poate că le poți folosi mai bine decât mine, continuă David Brown; azi dimineață mie mi s-a părut mult mai ușor să mă bazez pe creion și hârtie.
Janos apelă un program și începu să introducă în computer o serie de date.
— Un moment, interveni Richard Wakefield.
Janos se opri cu degetele pe taste și se răsuci cu fața la englez.
— Ne complicăm degeaba. Nu are rost să planificăm în detaliu următoarea ieșire. Știm în orice caz că obiectivul principal îl constituie amplasarea bazei. Ne va lua zece sau douăsprezece ore. Restul se poate executa în paralel.
— Richard are dreptate, spuse și Francesca. Încercăm să rezolvăm totul prea repede. Să trimitem întâi cadeții să termine baza. În acest timp, noi vom definitiva detaliile…
— Nu e practic, se auzi doctorul Brown. Absolvenții Academiei sunt singurii care știu cât timp necesită fiecare activitate inginerească. Fără ei nu putem planifica nimic.
— Atunci unul din noi va rămâne la bord, declară Janos Tabori, rânjind. Iar pe Heilmann ori pe O’Toole îl vom folosi ca ajutor. În acest mod nu vom întârzia foarte mult.
După o jumătate de oră de discuții, se ajunse la consens. Nicole urma să rămână din nou pe Newton, cel puțin până se termina de stabilit infrastructura, reprezentându-i astfel pe cadeți în procesul de planificare. Amiralul Heilmann avea să-i însoțească pe ceilalți patru cosmonauți în interiorul lui Rama. Cu toții trebuiau să termine trei proiecte de infrastructură: asamblarea restului de vehicule, amplasarea a încă o duzină de stații portative de urmărire în Emisfera Nordică și construcția complexului de comunicații și a taberei Beta în partea de nord a Oceanului Cilindric.
Richard Wakefield se găsea în plin proces de revizuire a detaliilor fiecărei operațiuni, alături de membrii echipei sale, când Reggie Wilson, care tăcuse efectiv până atunci, sări pe neașteptate de pe scaun.
— E o întreagă porcărie! urlă el. Nu-mi vine să cred ce tâmpenii aud.
Richard se opri din lucru, iar doctorii Brown și Takagishi, angajați deja în discutarea planurilor noii ieșiri, tăcură brusc. Toți ochii se ațintiră asupra lui Reggie Wilson.
— Un om a murit acum patru zile, probabil ucis de orice sau oricine conduce această navă gigantică, explică el. Iar noi intrăm înăuntru. Luminile se sting subit. Wilson aruncă o privire circulară; ochii săi păreau înnebuniți, fruntea îi era acoperită de sudoare. Și noi ce facem? Ei? Cum răspundem acestui avertisment trimis de creaturi străine nouă, însă mult mai avansate tehnologic? Stăm calmi și planificăm încă o misiune de explorare în vasul lor. Nimeni n-a înțeles nimic? Ei nu ne doresc acolo. Vor să plecăm de aici, vor să ne întoarcem pe Pământ.