Izbucnirea lui Wilson fu întâmpinată cu o tăcere jenantă. În cele din urmă, generalul O’Toole se apropie de el.
— Uite ce e, începu el calm, cu toții suntem afectați de moartea generalului Borzov, dar nici unul din noi nu vede vreo legătură―
— Atunci sunteți orbi, complet orbi. Mă aflam în blestematul ăla de elicopter când s-au stins luminile. Era lumină ca în miezul verii și bum! în secunda următoare o noapte neagră ca smoala. Al naibii de straniu, omule! Cineva a stins brusc toate luminile. N-am auzit nici măcar o singură dată pe cineva să întrebe de ce s-au stins luminile. Ce-i cu voi, oameni buni? Sunteți prea deștepți ca să vă fie frică?
Wilson își mai continuă tirada câteva minute. Tema rămânea mereu aceeași. Ramanii plănuiseră moartea lui Borzov, trimiseseră un avertisment prin intermediul luminilor și alte dezastre aveau să mai urmeze dacă echipajul își continua misiunea de explorare.
Generalul O’Toole se oprise lângă Reggie pe durata întregului episod. Doctorul Brown, Francesca și Nicole avură o scurtă discuție într-un colț al camerei, după care Nicole se apropie de Wilson.
— Reggie, ce-ar fi să vii cu mine, împreună cu generalul O’Toole? îi spuse Nicole pe un ton familiar, întrerupându-i discursul bombastic. Am putea continua discuția fără a tulbura activitatea celorlalți.
Reggie Wilson o privi suspicios.
— Să merg cu tine, doctore? De ce aș face-o? Nici nu ai fost acolo, n-ai văzut destul pentru a ști ceva. Wilson se opri în fața lui Wakefield. Tu ai fost înăuntru, Richard. Ai văzut locul. Știi ce inteligență și ce mijloace tehnice sunt necesare pentru a construi un vehicul spațial atât de mare și a-l trimite într-o călătorie printre stele. Ei bine, omule, noi nu însemnăm nimic pentru ei. Suntem mai insignifianți decât furnicile. N-avem nici o șansă.
— Sunt de acord cu tine, Reggie, rosti calm și după o clipă de ezitare Richard. Cel puțin în ceea ce privește propriile noastre capacități de comparație. Dar nu avem nici o dovadă că ne sunt ostili, ori dacă le pasă cu adevărat că le explorăm nava. Din contră, simplul fapt că mai suntem încă în viață―
— Priviți! strigă brusc Irina Turgheniev. Uitați-vă la monitor!
În mijlocul ecranului gigant din centrul de control înghețase o imagine neașteptată. O creatură ca un crab umplea întreg displayul. Avea un corp scund și turtit, mai curând lung decât lat. Greutatea i-o suportau șase picioare cu câte trei articulații. Doi clești ca niște foarfeci se vedeau în fața corpului și o întreagă serie de manipulatoare, semănând bizar la o primă evaluare cu niște mânuțe de copil, se încolăceau pe lângă ceva ce părea să fie o deschidere în carapace. La o privire mai atentă, manipulatoarele erau formate de un întreg arsenal de scule: clești, sonde, răzuitoare și chiar ceva ce aducea cu niște burghie.
Ochii, dacă erau ochi, erau adânc înfundați în orbite protectoare și ridicați ca niște periscoape deasupra carapacei. Globurile oculare păreau din cristal sau gelatină, de un albastru intens și complet lipsite de expresie.
Legenda de pe marginea imaginii indica limpede că fotografia fusese luată doar cu câteva momente mai devreme, de către una din sondele cu teleobiectiv, într-un punct situat la aproximativ cinci kilometri sud de Oceanul Cilindric. Teleobiectivul acoperise o suprafață de vreo șase metri pătrați.
— Așadar avem tovarăși pe Rama, declară Janos Tabori. Restul astronauților se uitau uluiți la monitor.
Mai târziu, cu toții admiseră că imaginea crabului biot de pe ecran nu ar fi fost atât de înfricoșătoare dacă nu ar fi apărut în acel moment precis. Deși comportarea lui Reggie era în mod cert aberantă, în ce susținea el exista suficient bun simț încât să le reamintească pericolele expediției. Nimeni nu se putea lăuda că nu-l încearcă teama. Fiecare se confruntase, la un moment sau altul, cu ideea neliniștitoare că super-avansații ramani s-ar fi putut dovedi mai puțin prietenoși.
În cea mai mare parte a timpului însă își lăsau frica deoparte. Făcea parte din slujba lor. Ca și primii astronauți ai navetelor spațiale americane, care, cunoscuseră foarte bine posibilitatea ca vehiculul lor să explodeze sau să se prăbușească, cosmonauții de pe Newton acceptaseră faptul că misiunea lor era asociată cu riscuri inevitabile. O negare sănătoasă îi determinase să evite discuțiile pe teme tulburătoare, concentrându-se în schimb asupra altor probleme, mai stringente (și deci mai controlabile), cum ar fi fost spre exemplu planificarea acțiunilor zilei următoare.
Izbucnirea lui Reggie, corelată cu apariția pe monitor a crabului biot, declanșase una din puținele discuții serioase purtate până atunci în grup, de la începutul misiunii. O’Toole își făcuse cunoscută poziția mai devreme. Deși ramanii îl fascinau, nu-i era frică de ei. Voința Domnului îl alesese să întreprindă această călătorie și doar voința Sa putea decide dacă ea avea să fie și ultima. În orice caz, orice se întâmpla reprezenta voința Creatorului.
Richard Wakefield susținu un alt punct de vedere, aparent împărtășit și de alți membri ai echipajului. Pentru el, întregul proiect constituia atât o provocare aruncată expediției de descoperire, cât și un test personal de curaj. Desigur că existau incertitudini, însă ele produceau în același timp emoție și pericol. Fiorul intens prilejuit de cunoștințe noi, alături de importanța excepțională a unei posibile întâlniri cu o civilizație extraterestră, compensa în mare măsură riscurile probabile. Richard nu avea îndoieli în privința misiunii. Era convins că reprezenta apoteoza: vieții sale; chiar dacă nu îi apuca sfârșitul, și tot merita să fi participat. Ar fi realizat ceva realmente important în timpul scurtei sale existențe terestre.
Nicole ascultă cu atenție discuția. Nu spuse mai nimic ea însăși, dar realiză că propria concepție i se cristaliza în minte pe măsura ce-i asculta vorbind pe ceilalți. Savura replicile, verbale sau nu, dintre ceilalți coechipieri. Shigeru Takagishi se situa evident în tabăra lui Richard Wakefield, dând viguros din cap ori de câte ori Richard vorbea înfierbântat despre participarea la un asemenea efort. Reggie Wilson, probabil îmblânzit de tiradele sale anterioare, tăcuse mai tot timpul, pentru a răspunde doar când i se punea o întrebare. Amiralul Heilmann arătase stingherit pe durata întregii discuții, singura sa contribuție constând în a le reaminti, din când în când, că timpul se scurgea.
Surprinzător, doctorul David Brown nu adăugă multe alte elemente dezbaterii filozofice. Expuse câteva scurte comentarii, iar o dată sau de două ori fu gata să se lanseze într-o lungă și ambițioasă explicație. Dar nu o făcu. Adevăratele sale gânduri despre natura lui Rama rămaseră neîmpărtășite.
Francesca Sabatini acționase inițial ca moderatoare, punând întrebări de clarificare și menținând conversația la un nivel echilibrat. Totuși, spre sfârșit oferi câteva comentarii personale și candide. Punctul ei de vedere asupra misiunii Newton diferea complet de cel exprimat de OToole și Wakefîeld.
— Cred că transformați totul în ceva mult prea complex și intelectual, declară Francesca după ce Richard își isprăvi lungul panegiric referitor la bucuriile cunoașterii. N-a fost nevoie să mă afund în studii aprofundate ale spiritului uman înainte de a mă alătura echipajului Newton. Am pus problema așa cum procedez de obicei cu toate deciziile mele. Am luat în calcul riscul și răsplata. Am socotit că ceea ce am de câștigat, faimă, prestigiu, bani, chiar aventură, depășește cu mult riscurile. Iar într-altă privință nu sunt câtuși de puțin de acord cu Richard. Nu aș fi deloc fericită să mor aici. Pentru mine, recompensa adusă de proiect este întârziată; dacă nu mă întorc pe Pământ, nu voi beneficia de ea.