— Vă contrazic, declară Francesca. Vorbind ca jurnalist, nici un reportaj nu poate fi mai interesant decât acela descriind captura unei astfel de creaturi. Întregul Pământ ne va urmări. E posibil ca o a doua șansă să nu se mai ivească. Făcu o scurtă pauză. ASI ne solicită știri fulminante. Incidentul căruia i-a căzut victimă Borzov nu a convins câtuși de puțin contribuabilii că banii alocați acestei aventuri spațiale au fost cu folos cheltuiți.
— De ce să nu rezolvăm ambele chestiuni în decursul aceleiași intrări? întrebă generalul O’Toole. O echipă ar explora New York-ul, cealaltă ar porni să captureze un crab.
— În nici un caz, replică la rândul ei Nicole. Dacă scopul misiunii e de a prinde un biot, atunci toate resursele noastre trebuie concentrate corespunzător. Amintiți-vă că suntem limitați atât ca număr, cât și ca timp disponibil.
— Din păcate, decizia nu poate fi luată în consiliul de conducere, rosti cu un zâmbet șters David Brown. De vreme ce nu întrunim o unanimitate de păreri, eu trebuie să decid… Prin urmare, scopul viitoarei intrări va fi să capturăm un crab biot. Bănuiesc că amiralul Heilmann îmi va da dreptate. Dacă nu, vom supune propunerea votului întregului echipaj.
Ședința luă sfârșit după o oarecare lâncezeală. Doctorul Takagishi încercă să ofere alte argumente, scoțând în evidență faptul că majoritatea speciilor de bioți, zărite de primii exploratori, nu se materializaseră decât după dezghețul Oceanului Cilindric. Dar nimeni nu mai voia să asculte. Oboseala își spunea cuvântul.
Nicole se apropie de japonez și activă pe ascuns scanerul biometric. Fișierul de avertizare rămase complet gol.
— Curat ca lacrima, rosti ea cu un zâmbet.
Takagishi o privi foarte serios.
— Decizia noastră este greșită, declară el sumbru. Trebuia să mergem în New York.
27. A PRINDE UN BIOT
— Ai grijă, îi spuse Francescăi amiralul Heilmann. Nu mă simt deloc bine când te văd aplecată în felul ăsta.
Signora Sabatini își fixase gleznele sub scaunul elicopterului și se aplecase în afară cu aparatul de filmat în mână. La vreo trei sau patru metri dedesubt, cei șase crabi-bioți își continuau deplasarea, în aparență fără a lua în seamă mașina huruind chiar deasupra lor. Mențineau încă formația în falangă, dispuși precum șirurile de popice.
— Ia-o spre apă, strigă Francesca către Hiro Yamanaka. Se vor apropia de margine, după care se întorc.
Elicopterul viră brusc spre stânga, trecând de cealaltă parte a stâncii de cinci sute de metri care separa Emisfera Sudică a lui Rama de Oceanul Cilindric. Aici, malul era de zece ori mai înalt decât duplicatul nordic. David Brown își opri respirația, privind în jos spre marea înghețată, întinsă la jumătate de kilometru sub el.
— E ridicol, Francesca, exclamă el. Ce speri să realizezi? Camera automată din botul elicopterului va lua toate imaginile necesare.
— Ea a fost special proiectată pentru zoom, replică reportera. În plus, un pic de nervozitate conferă o mai mare verosimilitate imaginilor. Yamanaka se apropie iarăși de țărm. Bioții se găseau chiar în față, la vreo treizeci de metri. Conducătorul formației depăși cu jumătate din corp creasta, se opri o fracțiune de secundă, apoi se răsuci brusc spre dreapta. O altă răsucire rapidă la nouăzeci de grade duse la bun sfârșit manevra, astfel că biotul se afla îndreptat acum exact în direcție opusă. Ceilalți cinci își imitară conducătorul, executând întoarcerile cu precizie militară, rând pe rând.
— De data asta am reușit, rosti bucuroasă Francesca, intrând cu totul în elicopter. Prim plan și imagini de ansamblu. Și cred că am surprins o licărire în ochiul albastru al liderului, chiar înainte să se întoarcă.
Bioții se îndepărtau de stâncă cu viteza lor obișnuită de zece kilometri la oră. Deplasarea lor lăsa o urmă ușoară în solul argilos, pe o direcție paralelă cu cea pe care se apropiaseră de ocean. De sus, întreaga zonă semăna cu o grădină suburbană, unde o parte din iarbă fusese tunsă — pe o parte, terenul arăta îngrijit, în vreme ce acolo unde bioții încă nu trecuseră, solul nu avea nici un fel de semne.
— Lucrurile par să devină plictisitoare, declară Francesca, întinzându-se și punându-și jucăușă brațele în jurul gâtului lui David Brown. S-ar putea să ne vedem obligați să ne amuzăm în alt fel.
— Îi mai urmărim încă o tură; comportamentul lor e destul de simplu. Ignoră atingerea Francescăi; părea că verifică mental punctele unei liste. În cele din urmă, se hotărî: Ce crezi, doctore Takagishi? Să mai fie altceva de făcut?
În centrul de control de pe Newton, Takagishi urmărea pe monitor înaintarea bioților.
— Ar fi extrem de folositor, dacă am reuși să aflăm mai multe despre capacitățile lor senzoriale, înainte de a încerca să capturăm vreunul. Până acum nu au reacționat la zgomote sau stimuli vizuali îndepărtați. De fapt, nici nu ne-au băgat în seamă. Sunt sigur că sunteți de acord că nu avem încă destule date pentru a trage concluzii definitive. Dacă i-am expune la o întreagă plajă de frecvențe electromagnetice și le-am măsura reacțiile, atunci poate că ne-am face o idee mai bună…
— Dar așa ceva ar lua zile, îl întrerupse Brown. Și în final tot va trebui să riscăm. Nu-mi imaginez ce am putea descoperi pentru a ne determina să ne schimbăm planurile.
— Dacă am cunoaște mai multe despre ei de la început, atunci am fi capabili să proiectăm o metodă mai bună și mai sigură de capturare, argumentă Takagishi. Ba chiar poate vom afla lucruri care să ne facă să renunțăm complet…
— Puțin probabil, replică brutal David Brown. Din punctul său de vedere, discuția luase sfârșit. Ei, Tabori, strigă el. Cum stați voi acolo cu tabăra?
— Aproape am terminat, răspunse ungurul. Cel mult încă treizeci de minute, apoi sunt pregătit să trag un pui de somn.
— Mai întâi masa, interveni Francesca. Doar n-o să te culci cu stomacul gol.
— Ce gătești, frumoaso? întrebă Tabori în zeflemea.
— Osso buco alia Rama. Rasol de vițel cu sos â la Rama
— Destul, spuse doctorul Brown. Făcu o pauză de câteva clipe. O’Toole, continuă el, ești în stare să te descurci singur pe Newton? Cel puțin pentru alte douăsprezece ore?
— Afirmativ.
— Atunci trimite jos restul echipajului. Până vom ajunge cu toții în tabără, ar trebui să fie locuibilă. Luăm masa și ne odihnim puțin, după care pregătim vânătoarea.
Sub elicopter, cele șase creaturi asemănătoare crabilor își continuau marșul neîntrerupt pe solul arid. Cei patru oameni le observară întâlnirea cu o graniță distinctă, solul și pietricelele cedând locul unei rețele fine de sârmă. De îndată ce atinseră zona îngustă dintre secțiuni, bioții executară o întoarcere în U și porniră înapoi spre apă, pe o traiectorie adiacentă celei anterioare. Yamanaka execută un viraj, luă altitudine și se îndreptă spre tabăra Beta, aflată la zece kilometri dincolo de Oceanul Cilindric.
Toți aveau dreptate, gândea Nicole. Imaginea de pe monitor nu se compara cu realitatea. Cobora pe scaunul-lift în Rama. Acum că trecuse de jumătatea drumului, priveliștea îi tăia respirația. Își aminti de un sentiment asemănător, trăit pe Platoul Tonto din Parcul național al Marelui Canion. Numai că acela a fost creat de natură, într-un interval de timp mai mare de un miliard de ani. Pe Rama l-a construit cineva, sau ceva.
Scaunul se opri un moment. Un kilometru mai jos, Shigeru Takagishi cobora din teleferic. Nicole nu-l vedea, însă îl auzea în intercom vorbind cu Richard Wakefield.