— Grăbește-te, îl auzi strigând pe Reggie Wilson. Nu-mi place să stau atârnat așa în gol.
Lui Nicole în schimb îi plăcea să rămână suspendată. Uluitoarea priveliște din jur era temporar nemișcată, iar ea avea posibilitatea să cerceteze pe îndelete orice trăsătură cât de cât interesantă.
După încă o oprire necesară pentru Wilson, Nicole se apropie în sfârșit de baza scărilor Alfa. Urmărea fascinată peisajul, pe măsură ce ochii ei distingeau tot mai multe detalii pe ultimele trei sute de metri. Ceea ce până în prezent constituiseră o serie de imagini vagi, se transformă într-un rover, trei oameni, piese de echipament și o mică tabără. După câteva momente reuși să-i identifice pe cei trei. O secvență dintr-o altă călătorie, cu un scaun-lift oarecum asemănător, îi fulgeră prin minte: în Elveția, cu două luni înainte. Chipul lui Henry îi apăru în fața ochilor, dar fu imediat înlocuit de cel al lui Richard Wakefield, aflat chiar sub ea. Bărbatul tocmai îi dădea instrucțiunile necesare unei coborâri cât mai ușoare.
— Niciodată nu se oprește de tot, dar încetinește foarte mult, spunea el. Desfă-ți centura de siguranță și pășește pe teren mergând ușor, exact cum ai proceda în cazul unei scări rulante.
Apucând-o de mijloc, o ridică de pe platformă. Takagishi și Wilson se așezaseră deja în scaunele din spatele roverului.
— Bine ai venit pe Rama, îi ură Wakefield. În regulă, Tabori, continuă el în microfon. Suntem cu toții jos și pregătiți de plecare. Trecem pe frecvența de transmisie a roverului.
— Grăbiți-vă, îi îndemnă Janos. De-abia ne abținem să nu mâncăm și porțiile voastre… Apropo, Richard, vrei să aduci și cutia de scule tip C? Am tot discutat despre plase și cuști și s-ar putea să am nevoie de o varietate mai mare de ustensile.
— Recepționat, replică Wakefield. Alergând până în tabără, intră în singurul cort mai spațios. Ieși aproape imediat cu o cutie metalică lungă, dreptunghiulară și vizibil foarte grea. La naiba, Tabori, exclamă în microfon, ce Dumnezeu e-năuntru?
Se auzi un râset.
— Orice ai nevoie ca să capturezi un crab biot. Și încă alte numeroase lucruri pe deasupra.
Wakefield întrerupse comunicația și urcă în rover. Porni mașina de la baza scării, în direcția Oceanului Cilindric.
— Vânătoarea asta de bioți e cea mai stupidă idee pe care am auzit-o vreodată, bombăni Reggie Wilson. Cineva va sfârși prin a fi rănit.
În rover se așternu tăcerea. Spre dreapta, la limita câmpului vizual, pasagerii de-abia zăreau varianta ramană a Londrei.
— Ei bine, cum e să faci parte din echipa numărul doi? întrebă Wilson fără a se adresa cuiva anume.
După o tăcere penibilă, Takagishi se răsuci spre el ca să-l întrebe:
— Scuzați-mă, domnule Wiison, spuse el politicos, cu mine vorbiți?
— Desigur, replică Wilson, aprobând din cap. Nu v-a spus încă nimeni că în această misiune sunteți omul de știință numărul doi? Bănuiesc că nu, continuă Wilson după o scurtă pauză. Dar nu-i deloc surprinzător. Pe Pământ nici eu n-am știut că sunt reporterul numărul doi.
— Reggie, nu cred…, începu Nicole înainte de a fi întreruptă.
— Cât despre dumneata, doctore, rosti Wilson aplecându-se înainte, s-ar putea să devii singurul membru al celei de-a treia echipe. I-am auzit din întâmplare pe glorioșii noștri lideri Heilmann și Brown discutând despre tine. Le-ar place să te lase permanent la bordul lui Newton. Deoarece s-ar putea însă să avem nevoie de măiestria dumitale―
— Destul, interveni Richard Wakefield. În glasul lui exista o nuanță tăioasă. Nu fi atât de urâcios. Urmară câteva secunde de încordare, după care Wakefield vorbi din nou, pe un ton mai prietenesc: Spune, Wilson, dacă-mi aduc bine aminte, ești un fanatic al volanului. Nu ți-ar place să conduci tărăboanța asta?
Sugestia se dovedi perfectă. Câteva minute mai târziu, Reggie Wilson se afla în locul șoferului, alături de Wakefield, râzând ca un nebun în vreme ce accelera roverul într-un cerc strâns. Des Jardins și Takagishi erau hurducați pe locurile din spate.
Nicole îl observă cu mare atenție pe Wilson. A luat-o iarăși razna, socoti ea. Asta înseamnă de trei ori în ultimele două zile. Încercă să-și amintească când îi făcuse ultima scanare completă. O zi de la moartea lui Borzov. De atunci i-am verificat pe cadeți de două ori… la naiba, își zise în gând. Investigațiile m-au făcut neglijentă. Hotărî în gând să-i consulte pe toți cât mai curând posibil după sosirea în tabăra Beta.
— Scumpul meu profesor, am din întâmplare o întrebare pentru dumneata, rosti Richard Wakefield de îndată ce Wilson reveni pe traiectoria normală către tabără. Se întoarse să-l privească în față pe savantul japonez. Ai dezlegat misterul acelui «sunet straniu» pe care l-am auzit cu toții deunăzi? Sau te-a convins doctorul Brown că a fost doar o născocire a imaginației noastre colective?
Takagishi scutură din cap.
— Am spus că era un sunet nou. Privi fix în depărtare, peste întinderea încă neexplorată a Câmpiei Centrale. Asta este o altă navă Rama. O știu. Pătratele cadrilate din sud formează modele cu totul noi, și nu se mai întind până la țărmurile Oceanului Cilindric. Luminile se aprind înainte ca marea să se topească. Și se sting brusc, fără a se micșora treptat timp de câteva ore, așa cum au raportat primii exploratori. Crabii bioți apar în grupuri, nu individual. Făcu o pauză, continuând să privească imensitatea câmpiei. Doctorul Brown consideră aceste diferențe ca fiind neînsemnate, dar eu sunt de părere că ele semnifică ceva. E foarte posibil, declară candid Takagishi, ca Brown să se înșele.
— Dar e de asemenea posibil să fie și un mare ticălos, spuse cu amărăciune Wilson. Apăsă accelerația până la fund. Tabără Beta, sosim!
28. EXTRAPOLARE
Nicole își terminase prânzul alcătuit din rață conservată, conopidă italiană și piure de cartofi. Restul astronauților încă mâncau, la masa lungă domnind pe moment liniștea. În colț, lângă intrare, un monitor urmărea poziția crabilor. Nimic nu se schimbase în comportamentul lor. Spotul ce reprezenta grupul de bioți se deplasa într-o direcție ceva mai mult de zece minute, apoi mișcarea se inversa.
— Ce se întâmplă după ce termină parcela? întrebă Wakefield, privind harta zonei, prinsă pe un afișier portativ.
— Data trecută au urmat una din acele cărări dintre pătrate, până au ajuns la o gaură, răspunse Francesca din celălalt colț al mesei. Apoi au aruncat gunoiul înăuntru. N-au adunat nimic în zona nouă, așa că nu se știe ce vor face după aceea.
— Sunteți toți convinși că bioții noștri sunt niște gunoieri?
— Dovezile sunt destul de puternice, spuse David Brown. Un crab singuratic, asemănător cu aceștia și întâlnit de Jimmy Pak pe primul Rama, a fost considerat tot un gunoier.
— Ne amăgim singuri, interveni Shigeru Takagishi, terminând de înghițit ultima îmbucătură. Însuși doctorul Brown a declarat printre primii că e improbabil ca noi, oamenii, să înțelegem ce se întâmplă în realitate în Rama. Conversația noastră îmi reamintește de vechiul proverb hindus despre orbii care pipăiau un elefant. Fiecare îl descria altfel, întrucât fiecare atingea doar o mică parte a animalului. Nici unul nu avea dreptate.
— Deci nu crezi că acești crabi lucrează pentru Departamentul Sanitar din Rama? se interesă Janos Tabori.
— N-am spus asta, replică Takagishi. Am sugerat doar că este o insolență din partea noastră să conchidem atât de repede că cele șase creaturi nu au alt scop decât colectarea gunoiului. Datele obținute din observația de până acum sunt jalnic de insuficiente.