Nicole vru să protesteze, dar se răzgândi. Oricum nu-mi va urma sfatul, își spuse îndreptându-se spre cortul lui Wilson. Iar tensiunea lui nu-i atât de periculoasă. Reflectă la ultimele două minute ale întâlnirii, după ce-l uimise pe David Brown identificând corect tipul somniferului. Ceva nu-i în regulă aici. Îmi scapă ceva. Dar ce anume?
Auzi sforăitul lui Reggie Wilson înainte de a ajunge la ușă. După o scurtă ezitare, se hotărî să-l consulte după ce se va trezi. Se întoarse în cortul propriu și adormi imediat.
— Nicole. Nicole des Jardins. Vocea îi pătrunse în vis și o trezi. Sunt eu, Francesca. Trebuie să-ți vorbesc.
Nicole se ridică încet în pat. Francesca intrase deja înăuntru. Italianca avea pe buze zâmbetul ei cel mai prietenos, pe care Nicole îl credea păstrat doar în beneficiul camerelor de luat vederi.
— Discutam cu David cu câteva minute mai devreme, începu Francesca apropiindu-se, și mi-a spus despre conversația pe care ați avut-o după prânz.
Francesca continuă să vorbească, în vreme ce Nicole căsca și își dădea jos picioarele din pat.
— Am fost, firește, foarte îngrijorată de tensiunea sa arterială — fii fără grijă, am hotărât deja împreună să nu-l mai folosim — dar ce mă deranjează este că nu ți-am spus nimic despre somnifer. Mă simt atât de prost. Trebuia să te fi informat numaidecât.
Francesca vorbea prea repede pentru Nicole. Cu câteva clipe mai înainte visa ceva frumos despre Beauvois și brusc i se cerea să asculte o confesiune pe un ritm de mitralieră, din partea italiencei.
— Nu poți aștepta un moment până mă dezmeticesc? întrebă supărată Nicole. Ocolind-o pe Francesca, se aplecă peste o măsuță rabatabilă și luă un pahar cu apă pe care-l bău încet.
— Să înțeleg că m-ai trezit ca să-mi spui că i-ai dat un somnifer doctorului Brown? Ceva ce știam deja?
— Da, zâmbi Francesca. Adică asta-i doar o parte din ce doream să-ți spun. Mi-am dat seama că am uitat să-ți povestesc și despre Reggie.
Nicole clătină din cap.
— Nu pricep. Acuma vorbești despre Reggie Wilson?
Francesca ezită o secundă.
— Nu l-ai verificat imediat după prânz?
Nicole clătină din cap.
— Nu, adormise deja. Își privi ceasul. Hotărâsem să-l consult înainte de ședință, probabil peste un ceas.
Francesca se necăji.
— Mă rog, când David mi-a spus că medvilul a fost evidențiat de datele biometrice, m-am gândit… Se opri la jumătatea frazei, părând să-și adune gândurile. Nicole așteptă răbdătoare. Reggie a început să se plângă de dureri de cap cu mai bine de o săptămână în urmă, continuă într-un sfârșit reportera, după ce navele Newton s-au cuplat pentru rendezvous-ul cu Rama. Fiind prieteni apropiați și cunoscând experiența mea în medicamente — știi, documentarul meu pentru televiziune — m-a întrebat dacă n-aș putea să-i dau ceva pentru durerea de cap. La început l-am refuzat, dar mai apoi, fiindcă mă tot sâcâia, i-am dat niște nubitrol.
Nicole se încruntă.
— E un medicament foarte puternic pentru o simplă durere de cap. Sunt medici care consideră că n-ar trebui prescris decât dacă orice altceva dă greș…
— Așa i-am spus și eu, declară Francesca. A fost de neînduplecat. Nu-l cunoști pe Reggie. Sunt momente când nu te poți înțelege cu el.
— Ce cantitate i-ai dat?
— Opt pastile, în total vreo două sute de miligrame.
— Nu-i de mirare că se comportă atât de ciudat. Nicole se aplecă și-și luă computerul de buzunar de pe marginea mesei. Pătrunse în banca de date medicale și citi scurta informație despre nubitrol. Nu scrie prea mult aici. Va trebui să-l rog pe O’Toole să-mi transmită datele complete din enciclopedia medicală. Dar dacă-mi amintesc corect, nu a existat o controversă asupra faptului că nubitrolul ar rămâne în sistemul nervos timp de săptămâni?
— Nu știu, replică Francesca. Privi monitorul din mâna lui Nicole și parcurse rapid textul. Nicole fu iritată. Vru să o admonesteze verbal pe Francesca, însă în ultima clipă se răzgândi. Deci ai folosit droguri atât cu David cât și cu Reggie. De undeva din străfundul memoriei, o revăzu pe Francesca înmânându-i un pahar de vin lui Valerii Borzov, cu câteva ore înainte de moartea acestuia. Un fior rece îi străbătu corpul. Era oare corectă intuiția ei?
Nicole se răsuci și o țintui cu o privire necruțătoare.
— Acum că ți-ai descărcat sufletul informându-mă că te-ai jucat de-a doctorul și farmacistul cu David și cu Reggie, mai ai altceva de adăugat?
— Ce vrei să spui? întrebă Francesca.
— Ai mai dat medicamente și altor membri din echipaj?
Nicole simți cum i se zbate inima, observând înălbirea imperceptibilă la față a Francescăi și scurta ezitare înainte de a-i răspunde:
— Nu. Bineînțeles că nu.
29. VÂNĂTOAREA
Elicopterul cobora încet roverul pe sol.
— Cât mai am? întrebă în microfon Janos Tabori.
— Vreo zece metri, răspunse Richard Wakefield. Inginerul electronist se găsea la aproximativ o sută de metri sud față de ocean. Deasupra lui, roverul se balansa la capătul a două cabluri lungi.
— Fii atent cum îl așezi. Șasiul conține circuite electronice sensibile.
Hiro Yamanaka menținea elicopterul la cea mai mică altitudine posibilă, în timp ce Janos derula electronic cablurile cu câțiva centimetri odată.
— Contact cu terenul pe roțile din spate, strigă Wakefield. Partea din față mai trebuie coborâtă un metru.
Francesca Sabatini alergă lângă vehicul pentru a imortaliza pe peliculă momentul istoric al atingerii Emisferei Sudice din Rama. La cincizeci de metri depărtare de faleză, în vecinătatea unui cort ce servea drept punct temporar de comandă, restul echipajului se pregătea de vânătoare. Irina Turgheniev verifica instalarea cablului capcană în cel de-al doilea elicopter. David Brown ședea singur la o distanță de câțiva pași, vorbind prin radio cu amiralul Heilmann rămas la baza Beta. Cei doi recapitulau detaliile planului de capturare a bioților. Wilson, Takagishi și des Jardins priveau ultimele clipe ale operației de coborâre a roverului.
— Acuma știm cine-i cu adevărat șeful expediției, spunea Reggie Wilson adresându-se celorlalți doi; apoi arătă cu degetul spre David Brown. Blestemata asta de vânătoare seamănă cu o operațiune militară mai mult decât orice altceva am făcut până astăzi, și totuși principalul nostru om de știință conduce ostilitățile, iar ofițerul comandant manevrează telefoanele. Scuipă pe jos. Dumnezeule, dar avem oare destul echipament? Două elicoptere, un rover, trei tipuri diferite le cuști, fără a mai menționa câteva cutii mari pline de porcării electrice și mecanice. Bieții crabi n-au nici o șansă.
Doctorul Takagishi duse la ochi binoclul laser. Descoperi cu ușurință ținta. La jumătate de kilometru spre est, bioții se apropiau din nou de marginea falezei. Nimic nu se schimbase în modul lor de deplasare.
— Avem nevoie de toate acestea din cauza stării de incertitudine în care ne aflăm, explică calm Takagishi. Nimeni nu știe cu precizie ce poate surveni.
— Sper să se stingă luminile, râse Wilson.
— Suntem pregătiți și pentru eventualitatea asta, interveni acru David Brown, apropiindu-se de ei. Carcasa crabilor a fost stropită cu un material fluorescent și avem suficiente rachete. În timp ce voi vă lamentați de durata lungă a ultimei noastre ședințe, noi am terminat de stabilit planurile de rezervă, își privi supărat compatriotul. Știi, Wilson, ai putea încerca―