— De arătat arată bine, replică Richard. Mai rămâne să constatăm un singur lucru. Este elicopterul mai puternic decât strânsoarea lor colectivă?
David Brown îi ceru Irinei Turgheniev să ridice prada. Pilotul mări încet turația elicelor, încercând să înalțe aparatul. Cablul se întinse, dar bioții de-abia se mișcară.
―— Ori sunt foarte grei, ori s-au ancorat cumva de teren, spuse Richard. Ia accelerează brusc.
Șocul neașteptat ridică pentru moment întreaga formație în aer. Elicopterul se clătină, în vreme ce bioții se balansau la doi-trei metri deasupra solului. Cei doi crabi neatașați de biotul țintă căzură primii într-o grămadă nemișcată, după câteva secunde. Ceilalți trei rezistară mai mult, zece secunde în total, înainte de a-și desprinde la rândul lor cleștii și de a cădea. Echipajul izbucni în urale și felicitări reciproce, pe măsură ce elicopterul se înălța tot mai sus spre cer.
Francesca filma scena de la o distanță de aproximativ zece metri. După ce ultimii trei bioți, inclusiv liderul lor, își eliberară din strânsoare tovarășul și se prăbușiră pe solul raman, ea se aplecase pe spate pentru a prinde în cadru helicopterul îndreptându-se împreună cu prada sa spre țărmurile Oceanului Cilindric. Îi trebuiră două sau trei secunde ca să-și dea seama că toată lumea țipa la ea.
Biotul conducător și ultimii doi însoțitori ai săi nu se transformaseră într-o masă informă lovind pământul. Deși ușor avariați, erau activi și în mișcare la câteva clipe după prăbușire. În timp ce Francesca filma plecarea aparatului de zbor, liderul îi simțise prezența și se îndreptase către ea. Ceilalți doi îl urmau la un pas distanță.
Se aflau la numai patru metri când reportera, încă filmând, își dădu în cele din urmă seama că ea însăși reprezenta de astă dată prada. Se răsuci pe călcâie și o rupse la fugă.
— Aleargă în zig-zag, striga în microfon Richard Wakefield, ei nu pot merge decât în linie dreaptă.
Francesca se conformă, dar bioții continuau să-i calce pe urme. Surplusul inițial de adrenalină îi permise să mărească distanța la aproximativ zece metri. Dar oboseala își spuse cuvântul și curând, bioții să înceapă să câștige implacabil teren. Femeia alunecă și aproape căzu. Până să-și recapete echilibrul, biotul conducător redusese distanța la doar trei metri.
Reggie Wilson se năpustise spre rover de îndată ce devenise limpede că bioții o urmăreau pe Francesca. Porni vehiculul și se îndreptă în viteză spre italiancă. Intenția sa inițială era să o culeagă în trecere, îndepărtându-se apoi dinaintea asaltului bioților. Totuși, aceștia se apropiaseră prea mult, așa că Reggie decise să-i lovească lateral. Cu un zăngănit metalic, ușorul vehicul se izbi de bioți. Planul funcționă. Energia impactului îi azvârli pe Reggie și pe crabi la câțiva metri într-o parte. Amenințarea la adresa Francescăi dispăruse.
Însă bioții nu fuseseră incapacități. Departe de așa ceva. În ciuda faptului că unul din ei pierduse un picior, iar conducătorul avea un clește ușor avariat, le trebuiră doar câteva secunde ca să se arunce asupra mașinii sfărâmate. Începură să ciopârțească roverul cu cleștii, apoi să transforme bucățile în fragmente și mai mici cu înfricoșătoarele colecții de pile și foarfeci.
Izbitura îl ameți pe moment pe Reggie. Crabii străini se dovediseră mai grei decât anticipase el, iar avariile vehiculului său erau majore. De îndată ce-și dădu seama că bioții încă funcționau, încercă să sară din rover. Nu reuși. Picioarele îi fuseseră prinse sub tabloul de comandă.
Cumplita sa teroare nu dură decât zece secunde. Nimeni nu putea face nimic. Urletele îngrozite ale lui Reggie Wilson se răsfrânseră peste imensitatea lui Rama, în timp ce bioții îl tăiau bucăți-bucățele, exact ca și cum ar fi făcut parte din rover. Totul se petrecu repede și sistematic. Atât Francesca cât și camerele automate ale elicopterului îi filmară ultimele momente de viață. Iar imaginile fură transmise în direct pe Pământ.
30. POST MORTEM II
Nicole ședea tăcută în cortul ei din tabăra Beta. Nu reușea să-și șteargă din minte imaginea oribilă a chipului lui Reggie Wilson, contorsionat de groază în timp ce era ciopârțit. Încercă să se gândească la altceva. Și acum? se întrebă singură. Ce se va întâmpla cu misiunea?
Afară se lăsase iarăși întunericul. Luminile se stinseseră brusc cu trei ore înainte, după un interval de funcționare mai scurt cu treizeci și patru de secunde față de ziua precedentă. Stingerea lor ar fi trebuit în mod normal să suscite o serie întreagă de discuții și de speculații. Nu se întâmplase așa. Nimeni nu dorea să vorbească. Amintirea îngrozitoare a morții lui Wilson apăsa greu asupra fiecăruia.
Obișnuita consfătuire a echipajului de după masa de prânz fusese amânată pentru a doua zi dimineață, întrucât David Brown și amiralul Heilmann se aflau într-o conferință prelungită cu oficialitățile ASI de pe Pământ. Nicole nu participase la nici una din discuții, însă nu era dificil să-și imagineze conținutul lor. Era conștientă că apăruse posibilitatea clară ca misiunea să fie întreruptă. Strigătele și vociferările opiniei publice ar fi putut s-o ceară. La urma urmei, oamenii fuseseră martori la una din cele mai macabre scene…
Nicole și-o închipui pe Genevieve în fața televizorului în Beauvois, urmărind cum cosmonautul Wilson era metodic divizat de crabi. Se cutremură. Apoi se condamnă pentru egoism. Adevărata oroare a fost trăită în Los Angeles.
Întâlnise de două ori familia lui Wilson, la primele petreceri ținute imediat după anunțarea oficială a componenței echipajului. Nicole își reamintea în special de băiat, Randy. Avea șapte sau opt ani, ochi mari și era foarte frumos. Iubea sportul. Îi adusese lui Nicole unul din cele mai prețuite obiecte ale colecției sale, un program al Olimpiadei din 2184 într-o stare aproape perfectă, și o rugase să-i ofere un autograf pe pagina referitoare la triplul salt feminin. Ea îi ciufulise părul, în vreme ce băiețașul îi mulțumea cu un zâmbet larg.
Imaginea lui Randy Wilson privindu-și tatăl cum moare în direct la televiziune se dovedi prea mult pentru Nicole. Ochii i se umplură de lacrimi. Ce coșmar a însemnat anul acesta pentru tine, micuțule. Tăvălugul vieții. La început bucuria ca tatăl tău să fie ales printre astronauți. Apoi toată aiureala cu Francesca și divorțul. Și acum această tragedie.
Nicole era deprimată, iar mintea ei prea activă ca s-o lase să doarmă. Decise că nu dorea să rămână singură. Se îndreptă spre cortul vecin și bătu ușor în ușă.
— E cineva acolo? auzi pe cineva întrebând dinăuntru.
— Hai, Takagishi-san. Sunt eu, Nicole. Pot să intru?
Bărbatul se apropie de ușă și o deschise.
— Ce surpriză neașteptată. O vizită profesională?
— Nu, răspunse ea intrând. Una neprotocolară. Nu reușeam să dorm. M-am gândit că…
— Oricând ești binevenită, spuse el cu un surâs prietenesc. Nu ai nevoie de motiv. O privi câteva clipe. Sunt foarte tulburat de cele întâmplate în această după amiază. Mă simt răspunzător. Nu cred că am făcut destul ca să opresc―
— Fii serios, Shigeru, interveni Nicole. Nu fi ridicol. N-ai de ce să te învinovățești. Cel puțin tu ți-ai exprimat deschis părerea. Eu sunt medic și nici măcar n-am deschis gura.
Își plimbă privirea prin cortul lui Takagishi. Lângă pat, pe o bucată de stofă întinsă pe podea, observă o ciudată figurină albă cu însemne negre. Se duse lângă ea și îngenunchie.
— Ce-i asta?