Doctorul Takagishi se simți puțin jenat. Veni alături de Nicole, ridicând micul și grăsunul bărbat oriental. Îl ținu între degetul mare și arătător.
— E o moștenire netsuke de familie a soției mele. Este sculptat în fildeș. Îl întinse lui Nicole. Regele zeilor. Perechea lui, o regină la fel de durdulie, se odihnește pe o măsuță lângă patul soției mele, în Kyoto. Cu mult timp în urmă, înainte ca elefanții să devină o specie primejduită, oamenii colecționau asemenea statuete. Familia soției are o colecție superbă.
Nicole cercetă cu atenție figurina din mână. Pe față avea întipărit un zâmbet senin și blând. Și-o imagină pe frumoasa Machiko Takagishi acasă în Japonia și pentru câteva momente invidie legătura dintre ei, Așa ceva ar face evenimente precum moartea lui Wilson mai ușor de suportat, medită ea,
— Nu vrei să stai jos? o invită Takagishi. Nicole se așeză pe o cutie de lângă pat și discutară vreme de douăzeci de minute. În special își împărtășiră amintiri despre familiile fiecăruia. De câteva ori se referiră în treacăt la dezastrul după amiezii, dar evitară cu desăvârșire orice abordare detaliată a misiunii lor pe Rama! Amândoi aveau nevoie de imagini liniștitoare ale vieții lor de zi cu zi de pe Pământ.
— Și acum, rosti Takagishi terminându-și ceașca de ceai și așezând-o pe masă, am o rugăminte deosebită pentru doctorița des Jardins. Te superi dacă te rog să-ți aduci echipamentul biometric? Aș vrea să fiu scanat.
Nicole începu să râdă, dar observă seriozitatea înscrisă pe fața colegului ei. După ce se întoarse cu scanerul, doctorul Takagishi îi împărtăși rațiunea cererii sale.
— În această după amiază am simțit două înțepături ascuțite în piept, explică el. S-a întâmplat imediat după ce Wilson a lovit bioții și mi-am dat seama că… Nu-și termină fraza. Nicole încuviință din cap și activă aparatul.
Nici unul nu scoase vreun cuvânt pe durata următoarelor trei minute. Nicole verifică valorile de alertă, cercetă graficele și datele cardiace prezentate pe ecran, clătinând periodic capul. Când termină, îl privi cu un zâmbet de rău augur.
— Ai avut un ușor infarct; poate chiar două, foarte apropiate între ele. Iar de atunci inima ta funcționează neregulat. Își putea da seama că Takagishi se aștepta la asemenea vești. Îmi pare rău, reluă ea. Am niște medicamente, dar ele nu constituie decât un paleativ. Trebuie să ne întoarcem imediat pe Newton ca să te tratez corect.
— Ei bine — surâse el slab — dacă previziunile noastre sunt corecte, peste douăsprezece ore va fi iarăși lumină în Rama. Presupun că vom pleca atunci.
— Probabil. Am să vorbesc imediat cu Brown și Heilmann. Părerea mea e că vom pleca la prima oră mâine dimineață.
Japonezul o apucă de mână.
— Mulțumesc, Nicole.
Femeia se răsuci pe călcâie. Pentru a doua oară în decurs de o oră avea lacrimi în ochi. Nicole părăsi cortul și se îndreptă spre marginea taberei, căutându-l pe David Brown.
— Ah, tu ești, auzi în întuneric vocea lui Richard. Eram convins că dormi. Am o serie de noutăți pentru tine.
— Bună, îl salută Nicole, în vreme ce umbra care ținea o lanternă în mână se detașă din întuneric.
— Nu puteam să dorm. Prea multe imagini macabre mi se învârteau prin minte. Așa încât am decis să mă ocup puțin de problema ta. Zâmbi. A fost chiar mai ușor decât am crezut. N-ai vrea să vii la mine?
Nicole era dezorientată. Fusese preocupată de ce avea să le spună lui Brown și Heilmann despre Takagishi.
— Îți aduci aminte, nu-i așa? se interesă Richard. Chestiunea programului lui RoSur și a comenzilor manuale…
— La asta ai lucrat? întrebă ea. Aici jos?
— Desigur. Tot ce am făcut a fost să-l rog pe O’Toole să-mi transmită informațiile necesare. Haide să-ți arăt.
Nicole decise că întrevederea cu doctorul Brown putea să mai aștepte câteva minute. Porni alături de Richard. În drum, bărbatul ciocăni la ușa altui cort.
— Ei, Tabori, ce zici de asta? strigă el. Am găsit-o pe drăgălașa noastră doctoriță hoinărind în întuneric. Nu vii să ne ții companie? I-am explicat și lui o parte, îi zise Richard. În cortul tău era întuneric și am presupus că dormi.
În mai puțin de un minut Janos se împleticea pe ușă afară și o întâmpină pe Nicole cu un surâs.
— În regulă, dar să n-o lungim prea mult. Tocmai ațipisem.
Odată ajunși în adăpostul lui Wakefield, inginerul trecu în revistă, cu evidentă plăcere, ce se întâmplase cu robotul-chirurg în clipa când Newton suferise acea răsucire neașteptată.
— Ai avut dreptate, Nicole, bănuind că au existat comenzi manuale introduse în RoSur. Iar aceste comenzi au blocat într-adevăr programul de protecție. Însă nici una din ele nu a fost introdusă în timpul manevrei ramane.
Wakefield zâmbi și continuă, urmărind-o atent pe Nicole dacă îi înțelege explicațiile.
— Aparent, atunci când Janos a căzut și degetele sale au atins pupitrul de comandă, el a generat trei instrucțiuni. Cel puțin așa a crezut RoSur; i s-a transmis că are în buffer trei comenzi manuale. Firește că n-aveau nici un sens, dar RoSur nu cunoștea acest lucru.
Poate că acum înțelegi unele din coșmarurile inginerilor de software. Nu există nici o șansă ca cineva să anticipeze vreodată toate situațiile posibile. Proiectanții au prevăzut protecții în cazul unei singure comenzi inadvertențe — de exemplu, cineva atingând din greșeală pupitrul de comandă în timpul operației — însă nu împotriva mai multor astfel de comenzi. Comenzile manuale au fost considerate în esență drept urgențe. De aceea dețin prioritatea maximă în structura de întreruperi a programului lui RoSur, fiind prelucrate numaidecât. Totuși, sistemul consideră că nu poate exista mai mult de o singură comandă eronată, având capacitatea să o elimine și să treacă apoi la procesarea următoarelor întreruperi, care includ algoritmii de protecție.
— Îmi pare rău, am pierdut șirul, zise Nicole. Cum de se face că programul e în stare să discearnă o singură comandă greșită, și nu mai multe? Am crezut că acest procesor simplu lucrează serial.
Richard se răsuci eu fața către computerul său portabil și, ajutându-se de notițe, apelă pe ecran o serie de numere dispuse în șiruri și coloane.
— Iată operațiunile, instrucțiune cu instrucțiune; implementate de software-ul lui RoSur după recunoașterea prezenței comenzilor manuale în buffer.
— Se repetă la fiecare șapte cicli, observă Janos.
— Exact, replică Richard. RoSur a încercat de trei ori să prelucreze prima comandă, nu a reușit, ceea ce l-a determinat să treacă la următoarea comandă. Programul a funcționat exact așa cum a fost scris să o facă…
— Dar de ce s-a întors la prima comandă? întrebă Tabori.
— Deoarece programatorii nu au luat niciodată în considerație posibilitatea unor comenzi greșite multiple. Sau cel puțin nu au programat niciodată pentru această condiție. Problema internă pe care și-o pune software-ul după terminarea procesării fiecărei comenzi manuale, este să vadă dacă nu mai există o alta în bufferul de așteptare. Dacă nu există, atunci programul respinge prima comandă și devine liber pentru a prelucra altă întrerupere. Dar totuși bufferul nu este gol, programului i se cere să înregistreze prima comandă și s-o proceseze pe următoarea. Acum, dacă sunt respinse două comenzi la rând, software-ul presupune că procesorul central e defect, trece pe hard-ul de rezervă și încearcă iarăși să prelucreze aceleași comenzi manuale. Înțelegeți rațiunea. Să presupunem că…