Francesca îl apucă de mâini și-l trase spre pat.
— Stai jos, David. Am mai discutat de sute de ori această chestiune. Nu noi l-am ucis pe generalul Borzov. Pur și simplu i-am dat un medicament care inducea simptomele unei apendicite. Decizia am luat-o împreună. Dacă Rama nu ar fi executat manevra și robotul ar fi funcționat corect, atunci planul nostru ar fi reușit de minune. Borzov s-ar afla astăzi pe Newton, restabilindu-se după apendictomie, iar noi doi am conduce explorarea navei.
David Brown își smulse mâinile dintr-ale ei și începu să și le frângă.
— Mă simt atât… atât de murdar. N-am mai făcut niciodată așa ceva. Fie că ne place sau nu, suntem parțial responsabili de moartea lui Borzov. Poate și pentru cea a lui Wilson. Am putea fi acuzați. Clătină iarăși din cap. Disperarea i se citea pe față. Se presupune că sunt om de știință. Ce mi s-a întâmplat? Cum de m-am implicat în asemenea lucruri?
— Scutește-mă de fraze bombastice, replică dur Francesca. Și nu încerca să te amăgești singur. Nu ești tu omul care a furat cea mai importantă descoperire astronomică a deceniului de la o studentă? Și care s-a căsătorit cu ea pentru a-i închide gura? Integritatea profesională ți-a fost compromisă de mult timp.
— E injust, se plânse David Brown. În general am fost cinstit. Doar―
— Doar atunci când era important și însemna mult pentru tine. Ce porcărie! Francesca se ridică și începu să se plimbe la rândul ei prin cameră. Voi, bărbații, sunteți niște ipocriți teribili. Vă păstrați amorul propriu cu explicații abracadabrante. Nu admiteți niciodată cine sunteți cu adevărat și ce doriți de fapt. Cele mai multe dintre femei sunt mai cinstite. Ne recunoaștem ambițiile, dorințele și chiar cele mai primitive instincte. Ne recunoaștem slăbiciunile. Ne vedem așa cum suntem, nu cum am vrea să fim.
Se întoarse pe pat și-l apucă din nou de mâini pe David.
— Nu-ți dai seama, dragul meu, spuse ea cu voce serioasă, tu și cu mine avem sufletele asemenea. Alianța noastră se bazează pe cea mai puternică legătură dintre toate — interesul reciproc. Suntem motivați de aceleași țeluri: glorie și putere.
— Sună groaznic, rosti el.
— Dar e adevărat. Chiar dacă nu vrei să recunoști în sinea ta. David, scumpule, nu înțelegi că indecizia ta provine tocmai de la neputința de a-ți admite adevărata fire? Uită-te la mine. Știu exact ce vreau și nu sunt niciodată nehotărâtă vizavi de ce trebuie să fac. Purtarea mea este automată.
Fizicianul american rămase tăcut o bună bucată de timp. Într-un sfârșit, se răsuci și își puse capul pe umărul ei.
— La început Borzov, acum Wilson, oftă adânc. Sunt pur și simplu dărâmat. Aș vrea ca nimic din toate astea să nu se fi întâmplat.
— Nu te poți da bătut acum, David, declară ea, mângâindu-l pe cap. Am mers prea departe. Și marele premiu e la îndemâna noastră.
Francesca se aplecă și începu să-i scoată cămașa.
— A fost o zi lungă și obositoare, rosti cu un glas liniștitor. Să încercăm să o dăm uitării.
David Brown închise ochii, în vreme ce ea își plimba mâinile pe pieptul și fața sa. Femeia se aplecă și-l sărută ușor pe buze. Câteva clipe mai târziu, se opri brusc.
— Vezi tu, spuse scoțându-și încet propriile haine, atâta timp cât rămânem uniți, ne sprijinim unul pe celălalt. Se ridică în picioare, forțându-l să-și deschidă ochii.
— Grăbește-te, zise el nerăbdător. Eram gata…
— Nu-ți face griji, replică Francesca, dezbrăcându-se complet, cu mine n-ai avut nicicând probleme. Zâmbi din nou, în timp ce-i desfăcea genunchii și-i apăsa fața între sâni. Nu uita, încheie trăgând cu mâna liberă de șortul lui, eu nu sunt Elaine.
Îl studie pe americanul adormit alături. Încordarea și neliniștea oglindite pe chipul său cu doar câteva minute mai devreme fuseseră înlocuite de zâmbetul senin al unui băiețel. Bărbații sunt atât de simpli, socoti Francesca. Orgasmul e analgezicul perfect. Aș vrea să fie la fel de ușor și pentru noi.
Se strecură jos din pat și se îmbrăcă. Francesca fu atentă să nu-și trezească prietenul adormit. Însă tu și cu mine avem o problemă adevărată, își spuse terminând să se îmbrace, pe care trebuie să o rezolvăm rapid. Și va fi mai greu de rezolvat Întrucât avem de-a face cu o femeie.
Ieși afară, în bezna ramană. Existau câteva lămpi lângă depozitul de materiale, în rest tabăra Beta se afla în întuneric. Toată lumea dormea. Își aprinse mica lanternă și se îndreptă spre sud, spre Oceanul Cilindric.
Ce dorești de fapt, Nicole des Jardins? medită ea, continuându-și mersul. Și unde se găsește punctul tău slab, călcâiul lui Ahile? Preț de câteva minute, Francesca își cercetă în minte întreaga bază de date referitoare la Nicole, încercând să descopere orice defect de caracter sau personalitate posibil de a fi exploatat. Banii nu constituie răspunsul. Nici sexul, cel puțin nu cu mine însămi. Râse involuntar. Și cu siguranță nici cu David. Antipatia ta pentru el este evidentă.
Dar șantajul? se întrebă Francesca în vreme ce se apropia de țărmul oceanului. Își aduse aminte de reacția lui Nicole la întrebarea despre tatăl lui Genevieve. Poate, dacă aș ști răspunsul… Însă nu-l cunosc.
Francesca se văzu pe moment neputincioasă. Nu întrezărea nici o modalitate de a o compromite pe Nicole des Jardins. Luminile taberei abia se mai zăreau în spate. Francesca stinse lanterna, și se așeză cu grijă jos, cu picioarele atârnând peste marginea falezei.
Stând așa, cu picioarele balansându-i-se deasupra apelor înghețate ale Oceanului Cilindric, în minte în năvăliră amintiri vii ale copilăriei ei petrecute în Orvieto. La vârsta de unsprezece ani, în ciuda avertismentelor care o asaltau de pretutindeni, Francesca cea precoce hotărâse să înceapă să fumeze. În fiecare zi după școală cobora dealul pe câmpia de sub oraș, pentru a se așeza pe malul pârâiașului preferat. Aici fuma în tăcere, un act de rebeliune solitară. În acele după amiezi leneșe popula în minte o lume fantastică de castele și prințese, la milioane de kilometri depărtare de mama și tatăl ei vitreg.
Amintirea acelor momente ale adolescenței născu în ea o dorință irezistibilă de a fuma. De la începutul misiunii luase cu regularitate pastilele de nicotină, dar ele îi satisfăceau doar nevoia fizică. Râse în sinea ei și băgă mâna într-un buzunar secret al combinezonului. Acolo, într-o cutiuță special confecționată pentru a le păstra prospețimea, ascunsese trei țigări. Își spusese că erau doar pentru «cazuri de urgență»…
Să fumeze într-o navă extraterestră era și mai scandalos decât să fumeze la unsprezece ani. Francesca simți că e gata să strige de bucurie când își lăsă capul pe spate, aruncând un rotocol de fum în atmosfera ramană. Această mișcare simplă o eliberase întru totul. Cumva, amenințarea lui Nicole des Jardins nu mai părea serioasă.
Fumând, Francesca retrăi acuta singurătate a acelei tinere fete colindând pantele vechiului Orvieto. Își aduse aminte de teribilul secret pe care-l înmormântase pentru totdeauna în inimă. Francesca nu povestise nimănui despre tatăl ei vitreg, cu siguranță nu mamei sale și rareori se mai gândea la el. Stând însă pe faleza Oceanului Cilindric, supliciile copilăriei îi apărură în întreaga lor hidoșenie.