A început imediat după ce am împlinit unsprezece ani, socoti ea, plonjând în detaliile unei vieți duse cu optsprezece ani în urmă. La început habar n-am avut ce voia ticălosul ăla. Trase cu sete din țigară. Nici chiar atunci când a început să-mi facă cadouri fără motiv.
El era directorul de la noua ei școală. La primul test de aptitudini, Francesca obținuse cel mai mare punctaj din istoria Orvieto-ului. Era un copil-minune. Până atunci, el nu o remarcase niciodată. Se căsătorise cu mama ei în urmă cu optsprezece luni și-i făcuse gemenii aproape imediat. Francesca fusese doar o pacoste, o altă gură de hrănit, nimic altceva decât o parte din mobilierul mamei sale.
Câteva luni s-a purtat deosebit de frumos cu mine. Apoi mama a plecat s-o viziteze pe mătușa Carla. Amintirile sosiră repede, grăbindu-se ca un torent în mintea ei. Își aminti mirosul de vin din răsuflarea tatălui ei vitreg, sudoarea lui, lacrimile ei după ce el îi părăsise camera.
Coșmarul durase peste un an. Se arunca asupra ei ori de câte ori mama nu era acasă. Apoi într-o seară, în vreme ce el se îmbrăca și privea în altă parte, Francesca îl lovise în moalele capului cu o crosă de baseball din aluminiu. Tatăl vitreg se prăbușise pe podea, inconștient și plin de sânge. Îl târâse în camera de zi și-l lăsase să zacă acolo.
Nu m-a mai atins niciodată, își aduse aminte Francesca, stingând țigara de pământ. Eram străini sub același acoperiș. Din acel moment mi-am petrecut majoritatea timpului cu Roberto și prietenii lui. Așteptam ocazia prielnică. Când a apărut Carlo eram pregătită.
În vara lui 2184, Francesca împlinea paisprezece ani. Cea mai mare parte a acelei veri și-o petrecuse hoinărind prin piața mare din Orvieta. Vărul ei mai vârstnic, Roberto, tocmai obținuse atestatul de ghid pentru catedrala din piață. Vechiul Dom, principala atracție turistică a orășelului, fusese construit în etape diferite, începând cu secolul al paisprezecelea. Biserica constituia o capodoperă artistică și arhitecturală. Frescele semnate de Luca Signorelli, aflate în interiorul Capelei San Brizio, erau unanim recunoscute ca exemple perfecte de pictură imaginativă a secolului cincisprezece, existente în afara Vaticanului.
Să devii ghid oficial al Domului era considerat o veritabilă realizarea, mai ales la nouăsprezece ani. Francesca se mândrea peste măsură cu Roberto. Uneori îl însoțea în tururi, dar numai dacă promitea în prealabil să nu îl stânjenească cu șmecheriile ei.
Într-o după amiază de august, imediat după prânz, o limuzină sclipitoare oprise în piața Domului, iar șoferul solicitase un ghid autorizat. Gentleman-ul din automobil nu făcuse o rezervare, iar Roberto era singurul disponibil la ora aceea. Francesca urmări cu mare curiozitate cum un bărbat scund și chipeș, în vârstă de vreo patruzeci de ani, coboară de pe bancheta din spate a mașinii, prezentându-se lui Roberto. Accesul mașinilor fără un permis special fusese interzis în Orvieto-ul de sus de aproape o sută de ani, așa încât Francesca știu că bărbatul trebuia să fie cineva important.
Ca întotdeauna, Roberto își începu turul cu basoreliefurile lui Lorenzo Maitani de pe portalul exterior. Încă curioasă, Francesca stătea deoparte, fumând liniștită, în vreme ce vărul ei explica semnificația straniilor figuri demonice situate la baza uneia din coloane.
— Iată una din cele mai timpurii reprezentări ale Iadului, spunea Roberto, indicând cu degetul un grup de figuri dantești. Viziunea Iadului în secolul al paisprezecelea implică o interpretare extrem de literală a Bibliei.
— Ha! exclamase brusc Francesca, aruncând țigara pe pavaj și îndreptându-se spre Roberto și străinul cel chipeș. Este de asemenea o reprezentare foarte masculină. Observați că mulți demoni au sâni și că majoritatea păcatelor zugrăvite sunt de natură sexuală. Bărbații au crezut întotdeauna că au fost creați perfecți și că femeile i-au învățat să păcătuiască.
Străinul păruse uluit de apariția adolescentei care scotea cu îndrăzneală fum pe gură. Îi recunoscu imediat frumusețea naturală și-și dădu seama că era de asemenea foarte deșteaptă. Cine era?
— Ea e verișoara mea, Francesca, spusese Roberto, vizibil supărat de intervenția ei.
— Carlo Bianchi, rosti bărbatul, întinzându-i mâna. Palma îi era umedă.
Francesca îi aruncă o privire, dându-și seama că îi trezise interesul. Simți cum inima îi bătea să-i spargă pieptul.
— Dacă îl ascultați pe Roberto, declară ea ștrengar, atunci veți primi doar explicațiile oficiale. Amănuntele picante el le lasă deoparte.
— Și dumneata, domnișoară―
— Francesca.
— Da, Francesca. Ai un tur al tău personal?
Fata îi adresă cel mai frumos zâmbet al ei.
— Citesc mult și cunosc totul despre artiștii care au lucrat la catedrală, în special despre Luca Signorelli. Făcu o pauză dramatică. Știați, continuă ea, că Michelangelo a venit aici să studieze nudurile lui Signorelli înainte de a picta tavanul Capelei Sixtine?
— Nu, nu știam, declară Carlo râzând din toată inima. Era deja fascinat. Însă știu acum. Hai cu noi. Îl vei completa pe vărul tău, Roberto.
Îi plăcea felul în care o fixa cu privirea. Era ca și când o cântărea, de parcă ar fi fost un tablou sau un colier cu pietre prețioase, ochii lui nescăpând nici un amănunt în timp ce îi studia silueta. Iar râsul lui o stimula. Comentariile Francescăi deveniră tot mai scandaloase și lipsite de rușine.
— Vedeți acea sărmană fata de pe spinarea demonului? întrebă ea pe când priveau uluitoarea gamă de figuri din frescele lui Signorelli, în interiorul Capelei San Brizio. Pare să facă dragoste cu diavolul din spate, așa-i? Știți cine e? Fața și trupul ei gol sunt de fapt portrete ale iubitei lui Signorelli. În timp ce el trudea zilnic aici, ea s-a plictisit și a decis să-i tragă clapa cu unul sau cu altul. Luca s-a înfuriat cumplit și a hotărât să se răzbune. Așa că a condamnat-o să călărească veșnic un demon.
După ce se oprise din hohote, Carlo o întrebase pe Francesca dacă considera dreaptă pedeapsa la care fusese supusă femeia.
— Bineînțeles că nu, replicase fetița de paisprezece ani. E doar un alt exemplu de șovinism masculin al secolului cincisprezece. Bărbații puteau face dragoste cu oricine doreau și erau considerați virili; dar lasă o femeie să-și satisfacă―
— Francesca! o întrerupse Roberto. Zău așa. Asta-i prea de tot. Maică-ta te-ar omorî dacă ar auzi ce spui…
— Maică-mea n-are nici o importanță în acest moment. Vorbesc despre un criteriu dublu de apreciere existent încă și astăzi. Privește la…
Carlo Bianchi nu-și putea crede ochilor. Un bogat creator de modele din Milano, care la treizeci de ani își crease deja o reputație internațională, se hotărâse sub un impuls de moment să închirieze o mașină ca să ajungă la Roma, în loc să ia ca de obicei trenul de mare viteză. Sora lui, Monica, îi vorbise întotdeauna de frumusețea Domului din Orvieto. Și decizia de a opri aici reprezentase o altă decizie de moment. Iar acum… Ah, ah! Ce bucățică bună era fata aceea!
Când turul luă sfârșit, o invită pe Francesca la cină. Dar în clipa în care ajunseră în fața celui mai elegant restaurant din Orvieto, tânăra femeie dădu înapoi. Carlo înțelese. O conduse într-un magazin și-i cumpără o rochie scumpă, pantofi și poșetă asortate. Rămase uluit cât de frumoasă era. Și avea doar paisprezece ani!
Francesca nu mai băuse niciodată un vin bun. Îl bău ca și cum ar fi fost apă. Fiecare fel de mâncare era atât de delicios încât pur și simplu scâncea de bucurie. Pe Carlo, copilul-femeie îl fermeca. Îi plăcea la nebunie felul cum lăsa țigara să-i atârne în colțul gurii. Era atât de naturală… și atât de stângace!