Când terminară cina era deja întuneric. Francesca îl conduse la limuzina parcată în fața Domului. Străbătând o alee îngustă, ea se întinse și-l mușcă în joacă de ureche. El o trase în mod spontan spre el și fu răsplătit cu un sărut arzător.
Dorința din vintre îl copleși.
Francesca o simțise și ea. Nu ezită nici o secundă atunci când Carlo îi propuse să facă o plimbare cu mașina. Nici nu depășiseră bine suburbiile Orvieto-ului, că ea stătea călare pe el pe bancheta din spate. După treizeci de minute, după ce terminară de făcut dragoste a doua oară, Carlo nici nu-și mai putea închipui despărțirea de această fată incredibilă. O întrebă dacă nu voia să-l însoțească la Roma.
— Andiamo, replicase ea cu un surâs.
Așadar am mers la Roma și apoi la Capri, își aminti Francesca. O săptămână la Paris. La Milano m-ai obligat să locuiesc cu Monica și Luigi. Pentru a salva aparențele. Bărbații întotdeauna își fac griji în privința aparențelor.
Lunga reverie a Francescăi se întrerupse când ei i se păru că aude zgomote de pași în depărtare. Se ridică precaută în întuneric și ascultă. Era greu să audă altceva decât bătăile propriei inimi. Apoi distinse iarăși sunetul, undeva în stânga. Urechile îi indicară că sunetul provenea dinspre gheață. Un fior de spaimă o cuprinse la gândul unor creaturi atacându-le tabăra dinspre ocean. Ascultă din nou cu mare atenție, dar nu mai auzi nimic.
Francesca se întoarse spre corturi. Dacă am iubit vreodată vreun bărbat, acela ai fost tu, Carlo. Chiar și după ce ai început să mă împărți cu prietenii tăi. Alte amintiri dureroase și demult înmormântate în adâncul sufletului răzbiră la suprafață, iar ea se luptă cu ele cu mânie. Până ai început să mă lovești. Atunci s-a prăbușit totul. Ai dovedit că erai un veritabil ticălos.
Francesca îndepărtă deliberat aceste gânduri. Unde eram deci? își spuse în vreme ce se apropia de cortul ei. Ah, da. Problema o constituie Nicole des Jardins. Cât de mult știe cu adevărat? Și ce vom întreprinde noi?
32. EXPLORATOR ÎN NEW YORK
Alarma de la ceasul de mână îl trezi pe doctorul Takagishi dintr-un somn adânc. Câteva clipe se simți dezorientat, incapabil să-și amintească unde se află. Se așeză pe pat și-și frecă ochii. În cele din urmă își aduse aminte că era în interiorul lui Rama și că alarma fusese programată să-l trezească după cinci ore de somn.
Se îmbrăcă pe întuneric. După ce termină, puse mâna pe o geantă mare și bâjbâi câteva secunde înăuntru. Satisfăcut de conținutul ei, își trecu curelele pe după umăr și se îndreptă spre ușă. Privi cu precauție în jur. În celelalte corturi nu se vedeau nici un fel de lumini. Respiră adânc și ieși afară în vârful picioarelor.
Cea mai mare autoritate mondială în privința lui Rama părăsi tabăra, îndreptându-se în direcția Oceanului Cilindric. Ajungând la țărm, coborî pe scările săpate în stânca înaltă de cincizeci de metri, până la nivelul apei înghețate. Se așeză pe ultima treaptă de la baza falezei, ferit de priviri străine. Scoase din geantă niște cleme speciale și le prinse de tălpile încălțărilor, înainte de a păși pe gheață, își reglă dispozitivul personal de orientare pentru a menține un curs constant, de îndată ce avea să lase în spate țărmul.
La vreo două sute de metri mai departe, băgă mâna în buzunar și scoase aparatul meteorologic portabil. Îl scăpă pe gheață, iar impactul generă un sunet scurt ce răsună puternic în liniștea nopții. Takagishi îl ridică după câteva momente. Monitorul îi spuse că temperatura se situa la minus zece grade Celsius și că vântul sufla ușor cu opt kilometri pe oră.
Trase puternic aer în piept și fu uimit să simtă un miros ciudat, însă familiar. Mirat, inhală din nou, de astă dată concentrându-se asupra mirosului. Nu încăpea nici o îndoială — era fum de țigară! Stinse rapid lanterna și rămase nemișcat pe gheață. Mintea îi lucra nebunește, căutând o explicație. Francesca Sabatini era singura dintre astronauți care fuma. Îl urmărise ea cumva? Îi văzuse oare lumina atunci când verificase aparatul meteo?
Încercă să distingă vreun zgomot, dar nu auzi nimic în noaptea ramană. Continuă să aștepte. După ce mirosul de țigară se împrăștie, doctorul Takagishi își reluă înaintarea pe gheață, oprindu-se la fiecare patru sau cinci pași să se asigure că nu îî urmărea nimeni. În cele din urmă se convinse că Francesca nu se găsea în spatele său. Cu toate acestea, prevăzătorul Takagishi nu aprinse din nou lanterna până ce nu parcurse mai bine de un kilometru, și începu să se teamă că deviase de la cursul stabilit.
În total îi trebuiră patruzeci și cinci de minute ca să atingă țărmul opus al apei și insula New York-ului. La o sută de metri de țărm, savantul japonez scoase din geantă o lanternă mai puternică și o aprinse. Siluetele fantomatice ale zgârie-norilor îi trimiseră un fior de ușurare pe șira spinării. În sfârșit, se afla acolo! În sfârșit putea să caute răspunsuri la întrebările pe care și le pusese întreaga viață, fără a fi stânjenit de programul arbitrar al altcuiva.
Doctorul Takagishi știa exact unde dorea să meargă în New York. Fiecare din cele trei secțiuni circulare ale orașului raman se diviza mai departe în alte trei porțiuni unghiulare, precum o plăcintă tăiată în felii. În centrul fiecăreia dintre cele trei secțiuni principale se găsea un miez, sau o piață, în jurul căreia erau dispuse restul clădirilor și străzile. Copil fiind în Kyoto, după ce citise tot ce reușise să găsească în legătură cu prima expediție în Rama, Takagishi se întrebase cum s-ar simți stând în centrul uneia dintre acele piețe extraterestre, privind în sus la construcțiile create de ființe venite dintr-o altă stea. Takagishi era convins nu numai că secretele lui Rama ar fi putut fi înțelese cercetând New York-ul, dar și că cele trei piețe reprezentau cele mai probabile locuri unde să se găseau indicii cu privire la misteriosul scop al vehiculului interstelar.
Harta New York-ului întocmită de primii exploratori îi era întipărită în minte la fel de puternic ca și cea a lui Kyoto, orașul unde se născuse și crescuse. Însă prima expediție avusese la dispoziție puțin timp ca să cartografieze New York-ul. Din cele nouă unități funcționale, doar una fusese cercetată în detaliu; pur și simplu, astronauții presupuseseră, pe baza unor observații limitate, că celelalte erau identice.
Pe măsură ce pasul susținut al lui Takagishi îl purta tot mai adânc în liniștea rău prevestitoare a unei părți din secțiunea centrală, începură să apară subtile diferențe între această zonă și aceea studiată de echipajul condus de Norton (ei pătrunseseră într-o felie adiacentă). Dispunerea principalelor străzi se păstra; totuși, pe măsură ce doctorul Takagishi se apropia de piață, străzile mai mici căpătau o dispunere diferită față de cea raportată de primii exploratori. Omul de știință din Takagishi îi impunea să se oprească des și să introducă toate diferențele în computerul de buzunar.
Intră în regiunea imediat înconjurătoare pieții, unde străzile erau dispuse în cercuri concentrice. Traversă trei bulevarde și se trezi în fața unui octaedru gigantic, înalt de vreo sută de metri, al cărui exterior părea confecționat din oglinzi. Lumina puternică a lanternei se reflecta pe suprafața lui, ricoșând apoi pe clădirile din jur. Doctorul Takagishi păși încet în jurul octaedrului, căutând o intrare, dar nu descoperi nici una.