Fiecare argumenta că motivele sale de întoarcere în tabără erau mai importante. Și dacă ar fi părăsit amândoi New York-ul? Nu, în acest caz ar rămâne singură des Jardins. Poate că ar fi fost bine să vină și ea cu ei, urmând ca operațiunea de căutare a lui Takagishi să fie reluată peste câteva ceasuri, după ce lucrurile se vor fi liniștit…
În cele din urmă, Nicole explodă:
— Niciodată, țipă ea către ei, dar niciodată în toată viața mea n-am văzut o purtare mai egoistă… Unul dintre colegii noștri a dispărut și mai mult ca sigur că are nevoie de ajutorul nostru. Poate e rănit sau chiar pe moarte, și tot ce faceți voi e să vă certați despre măruntele voastre prerogative. E dezgustător.
Făcu o pauză de o secundă să-și tragă răsuflarea.
— Să vă spun un lucru, continuă Nicole încă fumegând. Nu mă întorc acum la bază. Nu-mi pasă câtuși de puțin dacă-mi ordonați s-o fac. Rămân aici și termin ce am început. Cel puțin eu mi-am păstrat prioritățile corecte. Știu că viața unui om e mai importantă decât imaginea, statutul, sau chiar o tâmpenie de proiect mass-media.
David Brown clipi de două ori ca și cum ar fi fost pălmuit. Francesca zâmbi.
— Ei, ei, iată deci că izolatul nostru ofițer biolog știe mai multe decât credem noi. Îl privi pe David, apoi se răsuci iarăși spre Nicole. Vrei să ne scuzi o clipă, dragă? Avem de discutat niște probleme personale.
Doctoral Brown și Francesca se retraseră la baza unui zgârie-nori, la o distanță de vreo douăzeci de metri, și se lansară într-o discuție aprinsă. Nicole se întoarse cu spatele. Era furioasă pe sine însăși deoarece își ieșise din fire. O irita în special faptul că dezvăluise amănuntul referitor la contractul lor cu Schmidt și Hagenest. Vor crede că Janos mi-a spus. La urma urmei, suntem prieteni apropiați.
Francesca reveni lângă Nicole, în vreme ce doctorul Brown lua legătura cu amiralul Heilmann.
— David solicită elicopterul să-l ridice de lângă ice-mobil. Mă asigură că se va descurca să ajungă singur până acolo. Eu voi rămâne cu tine să-l căutăm pe Takagishi. Cel puțin așa voi putea să fotografiez New York-ul.
Din vocea Francescăi nu răzbătea nici o emoție. Nicole era incapabilă să-și dea seama de starea ei de spirit.
— Încă ceva, adăugă italianca. I-am promis promis lui David că vom termina căutarea și vom fi pregătite să ne întoarcem în maximum patru ore.
Cele două femei de-abia dacă schimbară câteva cuvinte în prima oră. Francesca se mulțumea s-o lase pe Nicole să aleagă traseul. La fiecare cincisprezece minute se opreau pentru a contacta baza Beta și a obține coordonatele noii poziții.
— Sunteți la aproximativ doi kilometri sud și patru kilometri est față de ice-mobil, le spuse Richard Wakefield în clipa când se opriră să-și ia masa de prânz. Fusese delegat să le urmărească înaintarea. La est în raport cu piața centrală.
Se îndreptaseră într-acolo de la început, căci Nicole socotise că aceea fusese destinația lui Takagishi. Descoperiseră o piață deschisă, circulară, cu numeroase construcții scunde, dar nici un semn al trecerii colegului lor. De atunci, Francesca și Nicole vizitaseră alte două piețe și cercetaseră în lungime două dintre feliile centrale. Nu găsiseră nimic interesant. Nicole recunoscu că începea să ducă lipsă de idei.
— Ce loc uimitor, comentă Francesca pregătindu-se să mănânce.
Ședeau pe o cutie metalică pătrată, înaltă de aproximativ un metru.
— Fotografiile mele abia de reușesc să-l cuprindă. Totul este atât de măreț, atât de liniștit, atât de… străin.
— Unele dintre aceste clădiri n-ar putea fi descrise fără imaginile tale. Poliedrele, de exemplu. Câte unul în fiecare zonă, iar cel mai mare amplasat întotdeauna lângă piață. Mă întreb ce semnificație au? Și de ce sunt dispuse în acest mod?
Tensiunea emoțională din sufletul celor două femei rămânea ascunsă. Flecăriră puțin despre cele văzute pe parcursul traversării insulei. Pe Francesca o fascinase mai ales plasa enormă care lega doi zgârie-nori înalți, în zona centrală.
— La ce crezi că folosește împletitura aceea? întrebă ea alene. Trebuie să aibă douăzeci de mii de ochiuri și o înălțime, de cel puțin cincizeci de metri.
— Părerea mea e n-are rost să încercăm să ghicim, replică Nicole fluturând din mână. Își termină masa și aruncă o privire colegei sale.
— Gata să mergem mai departe?
— Nu chiar, zise Francesca cu un scop precis în minte. Curăță rămășițele de mâncare și le puse în buzunarul special destinat al combinezonului de zbor.
Nicole o privi întrebător.
— Cred că a sosit momentul să dăm cărțile pe față și să discutăm cinstit, continuă Francesca cu un ton înșelător de prietenesc. Dacă suspectezi că i-am dat un medicament lui Valerii Borzov în ziua în care a murit, de ce nu mă întrebi direct? Nicole își fixă adversara preț de câteva secunde.
— Și i-ai dat? întrebă ea într-un sfârșit.
— Crezi că am făcut-o? replică în joacă italianca. Și dacă așa s-au întâmplat lucrurile, de ce aș fi procedat astfel?
— Joci același joc, dar la alt nivel, constată Nicole după o pauză. Nu ai de gând să recunoști nimic. Vrei doar să afli cât de mult cunosc. Dar n-am nevoie de o mărturisirea ta. Știința și tehnologia mă sprijină. În final, adevărul va ieși la lumină.
— Mă îndoiesc, rosti degajat Francesca. Sări jos de pe cutie. Adevărul le scapă întotdeauna celor care-l caută. Zâmbi. Și acum haide să-l căutăm pe profesor.
Pe latura vestică a pieței centrale, astronauții întâlniră o altă structură unică. De la distanță semăna cu un hambar uriaș. Vârful acoperișului negru depășea ușor patruzeci de metri înălțime, iar lungimea o avea de cel puțin o sută de metri. Două trăsături ieșeau în evidență. Întâi, ambele capete ale clădirii erau deschise; a doua, chiar dacă de afară nu era vizibilă, pereții și acoperișul erau transparenți din interior. Francesca și Nicole schimbară locurile pe rând, să se asigure că nu aveau de-a face cu o iluzie optică. Cineva aflat în interiorul hambarului reușea într-adevăr să vadă în toate direcțiile, numai în jos nu. De fapt, zgârie-norii alăturați fuseseră astfel poziționați ca străzile învecinate să fie vizibile din interiorul construcției.
— Fantastic, exclamă Francesca fotografiind-o pe Nicole de cealaltă parte a zidului.
— Doctorul Takagishi mi-a spus că este imposibil de crezut că New York-ul nu a fost construit cu un scop anume, spuse Nicole dând colțul. Restul lucrurilor din Rama? Poate, însă nimeni nu depune atâta efort fără un motiv bine întemeiat.
— Folosești un ton aproape religios, constată Francesca.
Nicole o privi în tăcere. Acum mă înțeapă, gândi ea. Nu-i pasă de fapt ce cred. Poate nici chiar ce cred alții.
— Hei, ia uite aici, exclamă Francesca după un moment de liniște. Făcuse câțiva pași în interiorul hambarului și arăta spre pământ. Nicole veni alături de ea. În fața italiencei se căsca o groapă îngustă și dreptunghiulară. Deschizătura era lungă de circa cinci metri, lată de un metru și jumătate și destul de adâncă, poate cam de opt metri. Cea mai mare parte a fundului ei se găsea în întuneric Pereții erau drepți de sus până jos, fără nici un semn sau încrustație.
— Uite încă una aici. Și alta acolo… În total descoperiră nouă gropi, cu toate identice, împrăștiate în jumătatea de sud a hambarului. În cealaltă jumătate se distingeau nouă sfere mici, dispuse într-o ordine precisă. Nicole se trezi dorindu-și o legendă, un ghid de instrucțiuni care să explice scopul și înțelesul tuturor acelor obiecte. Era complet deconcertată.