Străbătuseră aproape întreaga lungime a construcției când auziră un semnal slab în comunicatoare.
— Probabil l-au găsit pe doctorul Takagishi, strigă Nicole repezindu-se spre unul din capetele clădirii. De îndată ce ieși de sub acoperiș, volumul semnalului de chemare mai că-i sparse timpanele.
— În regulă, în regulă, transmise ea. Vă recepționăm. Ce s-a întâmplat?
— Încerc să vă contactez de mai bine de două minute, îl auzi rostind pe Richard Wakefield. Unde naiba ați fost? Am folosit semnalul de pericol din cauza amplificării sale sporite.
— Eram în interiorul unui hambar uluitor, replică Francesca din spatele lui Nicole. E ca o lume suprarealistă, cu geamuri-oglinzi de o singură parte și reflecții ciudate―
— Minunat, o întrerupse Richard, însă n-avem timp de povești. Dumneavoastră, doamnelor, trebuie să porniți numaidecât spre cel mai apropiat punct al Oceanului Cilindric. Un elicopter vă va culege peste zece minute. Am ateriza chiar în New York dacă am avea unde.
— De ce? întrebă Nicole. Ce-i cu această grabă subită?
— De unde vă aflați vedeți Polul Sud?
— Nu. În jur sunt prea multe clădiri.
— Ceva straniu se petrece în jurul coarnelor mici. Descărcări electrice uriașe fulgeră de la un vârf la altul. E o imagine impresionantă. Cu toții simțim că ceva neobișnuit e pe cale să se întâmple. Richard ezită o clipă. Ar trebui să părăsiți imediat New York-ul.
— OK, răspunse Nicole. Plecăm.
Întrerupse emisia și se răsuci spre Francesca.
— Ai observat cât de puternic era semnalul atunci când am ieșit din hambar? Nicole reflectă câteva momente. Înseamnă că materialul pereților și al acoperișului blochează emisiile radio. Nicole se lumină la față. Asta explică ce s-a întâmplat cu Takagishi — probabil se găsește în interiorul unui hambar, sau al altei construcții similare.
Francesca nu-i urmărea raționamentul.
— Și ce dacă? întrebă ea, panoramând pentru ultima dată întreg complexul. Nu mai are nici o importanță. Trebuie să ne grăbim să prindem elicopterul.
— Poate e chiar într-una din gropile astea, continuă agitată Nicole. Desigur, e foarte posibil. Mergea prin întuneric și ar fi putut să cadă… Așteaptă-mă aici. Mă întorc într-un minut.
Nicole se repezi în hambar și îngenunchie lângă una din gropi. Sprijinindu-se de marginea deschizăturii cu o mână, îndreptă fascicolul lanternei spre fund. Acolo exista ceva! Așteptă câteva secunde ca ochii să i se obișnuiască cu penumbra. Pe jos se afla o grămadă dintr-un fel de material. Se deplasă rapid în dreptul altei gropi.
— Doctore Takagishi, strigă ea în japoneză. Ești aici, Shig?
— Haide odată! o chemă Francesca din celălalt capăt. Să mergem. Richard părea extrem de serios.
La cea de-a patra groapă, umbrele o împiedicară să vadă fundul, în ciuda luminii puternice a lanternei. Distingea câteva obiecte, dar ce erau ele oare? Lăsându-se pe burtă se aplecă ușor peste deschizătură, încercând să-și dea seama dintr-un unghi diferit dacă masa informă de dedesubt era sau nu corpul prietenului ei.
Sorii lui Rama începură să clipească. În interiorul hambarului, efectul optic era extraordinar, și dezorientant. Nicole privi în sus să vadă ce se întâmplă, și se dezechilibră. Cea mai mare parte a corpului îi alunecă în groapă.
— Francesca, strigă ea, sprijinindu-se cu mâinile de peretele opus ca să nu cadă. Francesca, am nevoie de ajutor!
Așteptă aproape un minut înainte de a conchide că italianca părăsise deja hambarul. Brațele îi oboseau cu repeziciune. Pe podeaua hambarului mai avea doar partea de jos a picioarelor. Capul i se afla lângă unul din pereții gropii, la aproximativ optzeci de centimetri sub nivelul solului. Restul corpului îi era suspendat în aer, împiedicat să se prăbușească înăuntru de presiunea puternică a mâinilor ei.
Luminile continuau să pâlpâie intermitent. Nicole ridică privirea să vadă dacă era în stare să ajungă cu o mână la marginea deschizăturii, menținând presiunea doar în celălalt braț. Nici o șansă. Capul i se găsea prea jos. Mai așteptă câteva secunde, în vreme ce disperarea ei creștea proporțional cu oboseala din mâini. În cele din urmă, Nicole făcu o încercare de a-și arunca corpul în sus și de a se prinde de buza gropii dintr-o singură mișcare. Aproape că reuși. Brațele însă nu reușiră să-i stopeze momentul care o trăgea în jos. Picioarele îi urmară corpul în cădere, iar capul i se lovi de perete. Inconștientă, se prăvăli pe fundul gropii.
36. TRAIECTORIE DE IMPACT
Francesca fusese la rândul ei surprinsă de pâlpâirea sorilor lui Rama. Primul impuls o determinase să alerge înăuntm, sub acoperișul hambarului. Odată ajunsă aici, se simți mai în siguranță. Ce se mai întâmplă acum? cugetă ea, în vreme ce luminile reflectate de clădirile alăturate o forțau să închidă ochii ca să nu amețească.
Când auzi țipătul lui Nicole, Francesca vru să sară în ajutorul colegei sale. Se împiedică însă de unul din obiectele sferice și căzu, lovindu-se la genunchi. După ce ridică, observă poziția precară în care se găsea Nicole. Numai tălpile pantofilor mai erau vizibile. Francesca rămase nemișcată și aștepta. Mintea îi lucra febril. Avea în memorie imaginea perfectă a gropilor, inclusiv o evaluare destul de exactă a adâncimii lor. Dacă se prăbușește, se va răni, poate chiar va muri. Francesca își aduse aminte de pereții absolut netezi. Nu va reuși sa se cațăre afară.
Luminile intermitente confereau o nuanță sinistră întregii scene. În vreme ce continua să privească, Francesca observă trupul lui Nicole ieșind aproape din groapă și mâinile ei căutând disperate marginea deschizăturii. La următoarea fulgerare de lumină, pantofii își schimbaseră unghiul în raport cu podeaua, apoi dispărură brusc. Nu se-auzi nici un țipăt.
Dacă nu s-ar fi controlat, Francesca s-ar fi repezit spre groapă să se uite înăuntru. Nu, își spuse stând nemișcată lângă sfere, nu trebuie să privesc. Dacă a rămas conștientă, m-ar putea vedea. Și atunci eu nu voi mai avea de ales.
Francesca cântărea deja posibilitățile oferite de căzătura lui Nicole. Schimbul anterior de replici o convinsese că ofițerul biolog intenționa să facă tot ce-i stătea în putință pentru a dovedi că lui Borzov i se administrase un drog în ultima zi de viață. Ar fi putut să fie chiar posibil ca Nicole să identifice drogul respectiv și apoi, din moment ce nu era deloc un produs obișnuit, urma lui să o ducă la Francesca. Scenariul era improbabil, dar nu imposibil.
Francesca își aduse aminte ziua în care, cu doi ani în urmă, folosind permisul special, cumpărase dimetiîdexil dintr-o farmacie a unui spital din Copenhaga, pe lângă alte medicamente. Pe atunci existase opinia că substanța respectivă, luată în doze foarte mici, era capabilă să producă o ușoară euforie persoanelor puternic stresate. Un an mai târziu, un singur articol într-o obscură publicație medicală suedeză menționa că dimetildexilul administrat în cantități apreciabile inducea o durere acută, asemănătoare apendicitei.
Îndreptându-se cu rapiditate spre nord, mintea agilă a Francescăi trecea în revistă toate alternativele. Evalua obișnuitul ei raport risc/răsplată. Principala problemă pe care o avea de înfruntat acum, după ce o abandonase pe Nicole în groapă, era dacă să spună sau nu adevărul despre căzătura ei. Dar de ce-ai lăsat-o acolo? ar fi fost întrebată. De ce nu ne-ai anunțat prin radio, așteptând sosirea ajutoarelor?