Își cercetă brațele și picioarele, apoi spatele. Multe vânătăi, dar ca prin miracol nici un os nu se rupsese. Durerea sporadică de la baza gâtului dovedea că avea probabil o vertebră zdrobită, sau un nerv atins. Constatarea că trupul îi supraviețuise mai mult ori mai puțin intact îi ridică moralul.
Nicole își cercetă apoi domeniul. Căzuse în mijlocul unei cavități dreptunghiulare înguste, dar adânci. Măsura șase pași în lungime, pe unul și jumătate lățime. Folosindu-se de lanternă și de braț, estimă adâncimea la opt metri și jumătate.
Cavitatea era goală, cu excepția unei grămezi de piese metalice mici, cu dimensiunile variind între cinci și cincisprezece centimetri, stivuite într-un colț. Nicole le examină cu grijă sub fasciculul lanternei. Cu totul erau peste o sută, de circa douăsprezece tipuri diferite. Unele erau lungi și drepte, altele curbate, câteva articulate — lui Nicole îi aminteau de deșeurile provenite de la o oțelărie modernă.
Pereții erau absolut drepți. Materialul lor părea un soi de hibrid între metal și rocă, rece, toarte rece. Nu se vedea nici o anomalie, nici o asperitate care să poată fi folosită ca sprijin pentru picior, nimic să o încurajeze a crede că putea ieși afară. Încercă să zgârie suprafața peretelui cu instrumente din din trusa medicală. Nu izbuti să lase nici cea mai mică urmă.
Descurajată de arhitectura perfectă a pereților, Nicole se întoarse la grămada de piese metalice, pentru a studia posibilitatea înjghebării unei scări sau a unui podium, a unui suport care să-i permită să se cațere sus cu propriile-i puteri. Deloc încurajator. Piesele metalice erau mici și subțiri. Un rapid calcul mental îi confirmă că nu dispunea de o masă suficientă ca să-i suporte greutatea.
Nicole deveni și mai deznădăjduită după ce mancă ceva. Își dădu seama că luase prea puțină hrană și apă cu ea, în dorința de a avea cât mai multe medicamente pentru Takagishi. Chiar cu raționalizare, apa îi ajungea doar pentru o zi, iar hrana pentru nu mai mult de treizeci și șase de ore.
Îndreptă lanterna direct în sus. Fasciculul se reflectă de acoperișul hambarului. Gândindu-se la hambar își reaminti evenimentele premergătoarea căzăturii. Nicole își aduse aminte de amplitudinea mărită a semnalului de alarmă, imediat după ce ea ieșise din clădire. Bună treabă! cugetă abătută, interiorul hambarului constituie probabil o zona de absorbție radio. Nu-i de mirare că nu m-a auzit nimeni!
Se culcă întrucât nu avea altceva mai bun de făcut. Opt ore mai târziu se trezi dintr-un vis înfricoșător. Ședea cu tatăl și fiica sa într-un drăguț restaurant provincial în Franța. Era o zi minunată de primăvară; Nicole vedea florile din grădina alăturată. Chelnerul sosise și așezase înaintea lui Genevieve o farfurie cu melci înveliți în plante aromate și înecați în unt. Pierre primi o porție uriașă de pui prăjit în sos de vin, cu garnitură de ciuperci. Chelnerul zâmbise și plecase. Încet, încet, Nicole realiză că ei nu i se adusese absolut nimic…
Nu se confruntase niciodată până atunci cu foamea. Chiar și în timpul ceremoniei Poro, după ce puii de leu îi luaseră mâncarea, nu-i fusese realmente înfometată. Înainte să doarmă se hotărâse să-și raționalizeze cu strictețe hrana, dar asta se petrecuse înainte să o fi copleșit chinurile foamei. Acum își atacă rezerva cu mâini tremurătoare, încât cu greu se opri să nu o mănânce in întregime. Înveli rămășițele, le puse înapoi într-un buzunar și-și îngropă fața în palme. Își permise să plângă pentru prima dată de când se prăbușise în groapă.
Admise de asemenea că moartea prin înfometare constituia un mod groaznic de a muri. Încercă să-și închipuie ce însemna să slăbească tot mai mult, ca apoi într-un sfârșit să piară. Va fi oare un proces treptat, cu fiecare dintre etape mai cumplită decât precedenta? Atunci mai degrabă să vină repede, rosti Nicole cu voce tare, pe moment abandonând orice speranță. Cadranul ceasului digital radia în întuneric, numărându-i ultimele minute prețioase ale vieții.
Trecură câteva ore. Nicole devenea tot mai slăbită și descurajată. Stătea cu capul plecat într-un colț rece al cavității. Și chiar în clipa când se afla pe punctul să renunțe complet la luptă și să accepte inevitabilitatea morții, dinlăuntrul ei se ridică un alt glas, un glas optimist și insistent ce o îndemna stăruitor să nu cedeze. Îi spuse că orice clipă de viață era prețioasă și minunată, că a fi conștient constituia oricând un copleșitor miracol. Răsuflă rar și adânc și deschise ochii. Dacă e sa mor aici, măcar s-o fac cu demnitate. Hotărî să-și petreacă timpul rămas concentrându-se asupra momentelor importante ale, celor treizeci și șase de ani ai vieții sale.
Nicole încă păstrase o mică speranță de a fi salvată. Fusese însă întotdeauna o femeie practică, iar în prezent logica îi spunea că mai avea de trăit câteva ore. Pe parcursul călătoriei sale fără grabă în străfundurile memoriei, plânse de câteva ori, fără reținere; lacrimi de bucurie pentru un trecut revizitat; lacrimi amare deoarece știa, retrăind fiecare episod, că făcea ultima ei vizită în acel ungher special al creierului.
Nu exista nici o ordine în drumuî rememorărilor. Nu își categorisea, măsura sau compara experiențele. Pur și simplu, le trăia din nou pe măsură ce-i veneau în minte, fiecare întâmplare transformată și îmbogățită de conștiința ei exacerbată.
Mama ocupa un loc aparte în amintirile lui Nicole. Întrucât murise când Nicole avea doar zece ani, păstrase toate atributele unei regine sau zeițe. Anawi Tiasso fusese într-adevăr frumoasă și regală, o femeie neagră ca abanosul de o statură neobișnuită. Toate imaginile cu ea erau învăluite într-un halou moale, strălucitor.
Și-o reaminti în salonul casei din Chilly-Mazarin, îndemnându-și fiica să i se așeze în poală. Anawi îi citea o carte în fiecare seară înainte de culcare. Erau basme cu prinți și castele, cu oameni frumoși și veseli care depășeau obstacolele vieții. Vocea ei suna blând și melodios. Îi cânta cântece de leagăn, în vreme ce ochii lui Nicole deveneau tot mai grei.
Duminicile copilăriei erau zile deosebite. Primăvara mergeau în parc și se jucau pe iarba deasă. Mama o învăța cum să alerge. Fetița nu mai văzuse niciodată ceva atât de frumos ca mama ei, o atletă de talie internațională în tinerețe, alergând grațios pe pajiște.
Desigur că își reamintea perfect amănuntele voiajului efectuat alături de Anawi pe Coasta de Fildeș, în vederea ceremoniei Poro. În nopțile petrecute la Nidougou dormise în brațele ei. Ce lungi și înfricoșătoare fuseseră acele nopți! Micuța Nicole tremura din tot trapul. Și de fiecare dată, a doua zi, mama îi răspundea calmă și răbdătoare la întrebări, reamintindu-i că, de ani și ani, multe alte fetițe fuseseră supuse aceluiași ritual fără probleme.
Cea mai scumpă amintire din acea călătorie se referea la noaptea petrecută la hotel în Abidjan, cu o seară înainte de întoarcerea la Paris. Până atunci discutaseră doar pasager despre Poro, în cele treizeci de ore de când Nicole și celelalte fetițe terminaseră ceremonia. Anawi nu o lăudase încă pe fetiță. Omeh și bătrânii satului îi spuseseră lui Nicole că se comportase excepțional, dar nimic nu e mai important pentru o fetiță de șapte ani decât aprecierea mamei. Nicole își luase inima în dinți chiar înainte de cină.
— M-am comportat bine, mămico? întrebase fetița tatonând. Vreau să spun, la Poro.