Anawi izbucnise în lacrimi.
— Dacă te-ai comportat bine? Dacă te-ai comportat bine? O cuprinsese cu brațele ei agile și o ridicase de pe scaun. Oh, scumpa mea, rostise ținând-o sus deasupra capului, m-ai făcut atât de mândră, încât aproape îmi vine să plesnesc de bucurie. Nicole i se aruncase în brațe, se îmbrățișaseră, râseseră și plânseră împreună de fericire.
Zăcea întinsă pe spate pe fundul cavității, lacrimile smulse de amintiri șiroindu-i pe față și scurgându-i-se pe lângă urechi. De aproape o oră se gândea la fiica sa, începând cu nașterea și trecând apoi la principalele evenimente ale vieții lui Genevieve. Își aducea aminte de vacanța petrecută în America cu trei ani în urmă, când Genevieve avea unsprezece ani. Ce apropiate fuseseră ele atunci, mai cu seamă în ziua în care porniseră spre South Kaibab, în inima Marelui Canion.
Nicole și Genevieve se opriseră la fiecare jalon, studiind urmele lăsate de două miliarde de ani pe suprafața planetei. Prânziseră pe un promontoriu cu vedere spre platoul Tonto. În noaptea aceea, mama și fiica își întinseseră una lângă alta sacii de dormit, în imediata vecinătate a maiestuosului Colorado. Vorbiseră, împărtășind planuri de viitor și ținându-se strâns de mână întreaga noapte.
N-aș fi mers în călătorie dacă nu erai tu, reflectă Nicole, gândindu-se la tatăl ei. Ai fost singurul care ai știut că era momentul potrivit. Tatăl lui Nicole constituia piatra de temelie a întregii sale vieți. Pierre des Jardins era prietenul și confesorul ei, partenerul ei de viață intelectuală, dar și cel mai aprig suporter. Fusese lângă ea atunci când se născuse, și apoi în cele mai importante momente ale vieții. Lui îi simțea cel mai acut lipsa stând pe fundul acelei cavități din Rama. Cu el ar fi dorit să poarte ultima conversație.
Nici o amintire despre tatăl ei nu-i sărea înaintea ochilor, una care să merite o atenție sporită față de celelalte. Filmul mental despre Pierre cuprindea toate evenimentele vieții. Nu toate erau fericite. De exemplu, și-i amintea perfect pe ei amândoi în savană, nu departe de Nidougou, ținându-se de mâini și plângând în vreme ce flăcările rugului funerar al lui Anawi se ridicau în noaptea africană. Încă mai simțea brațele lui în jurul său, pe când ea hohotea în urma eșecului de a obține rolul Ioanei d’Arc, la cincisprezece ani.
Trăiseră împreună în Beauvois, o pereche neverosimilă, de la un an după moartea mamei, până ce Nicole terminase anul trei la Universitatea din Tour. O existență idilică. Nicole bântuia pădurile din jurul vilei după ce se întorcea acasă de la școală. Pierre își scria romanele în birou. Seara, Marguerite îi chema la cină înainte de a urca pe bicicletă și de a se înapoia la soțul și copiii ei, în Luynes.
Verile și le petrecea călătorind cu el prin Europa, vizitând orașe și castele medievale, o sursă de inspirație pentru romanele sale. Nicole cunoștea mai multe despre Eleanor de Aquitania și soțul ei, Henric Plantagenetul, decât știa despre liderii politici ai Franței sau Europei de Vest. Când Pierre câștigase premiul Mary Renault pentru ficțiune istorică în 2181, îl însoțise la Paris pentru decernarea acestuia. Nicole șezuse în primul rând de fotolii al imensului amfiteatru, îmbrăcată în taiorul alb pe care Pierre o ajutase să-l aleagă, ascultând elogiile aduse de vorbitor părintelui ei.
Nicole încă mai era în stare să recite fragmente din discursul de acceptare al tatălui ei. «Am fost adesea întrebat», spusese Pierre spre sfârșit, «dacă am acumulat o anumită înțelepciune pe care s-o împărtășesc și generațiilor următoare». Privise drept spre locul unde se afla fiica sa. «Scumpei mele fiice, Nicole, dar și tuturor tinerilor din lume, le pot oferi un singur sfat. În întreaga mea viață am descoperit că două lucruri sunt de neprețuit: învățătura și dragostea. Nimic altceva, nici gloria, nici puterea, nici realizările de dragul realizărilor nu au aceeași valoare de durată. Întrucât, dacă la sfârșitul vieții ești capabil să afirmi ’am învățat’ și ’am iubit’, atunci înseamnă că poți declara ’am fost fericit’.»
Am fost fericită, își spuse Nicole cu lacrimile șiroind pe obraji, și aceasta ți se datorează în cea mai mare parte ție. Nu m-ai dezamăgit niciodată. Nici chiar în momentele cele mai dificile. Gândurile i se îndreptară, așa cum știa că se va întâmpla, spre vara lui 2184, când evenimentele se succedaseră cu atâta repeziciune, încât aproape nu mai reușise să țină pasul cu ele. În numai șase săptămâni, Nicole câștigase o medalie olimpică de aur, avusese o scurtă dar furtunoasă aventură de dragoste cu Prințul de Wales și revenise în Franța pentru a-i mărturisi tatălui ei că era însărcinată.
Nicole își amintea momentele cheie ale acelei perioade, ca și cum ele s-ar fi petrecut doar cu o zi în urmă. Nici o emoție din viața ei nu se compara cu bucuria încercată pe podiumul de premiere din Los Angeles, având medalia de aur în jurul gâtului, iar urechile țiuindu-i de ovațiile celor o sută de mii de spectatori. Fusese momentul ei de glorie. Timp de aproape o săptămână devenise răsfățata mass-mediei mondiale. Se afla pe prima pagină a fiecărui ziar, era subiectul preferat al principalelor emisiuni sportive.
După ultimul interviu într-un studio adiacent stadionului olimpic, un tânăr englez, cu zâmbet fermecător, i se prezentase sub numele de Darren Higgins și îi întinsese o carte de vizită. Pe spate se găsea o invitație la cină, scrisă chiar de mâna Prințului de Wales, bărbatul care urma să devină Henric al XI-lea al Regatului Marii Britanii.
Dineul a fost superb, își aduse aminte Nicole, uitând pe moment situația ei disperată de pe Rama. El era încântător. Următoarele două zile s-au dovedit absolut minunate. Dar treizeci și nouă de ore mai târziu, când se deșteptase în dormitorul lui Henry din Westwood, basmul ei luase sfârșit. Prințul ei, până atunci foarte atent și tandru, devenise acum încruntat și morocănos. Pe măsură ce neexperimentata Nicole încerca fără succes să înțeleagă cu ce greșise, în mintea ei începu să se facă lumină — zborul imaginației se terminase. Am fost o simplă cucerire, rememoră Nicole, o celebritate de moment. Nu eram potrivită pentru o relație permanentă.
Nicole nu avea să uite niciodată ultimele cuvinte rostite de prinț în Los Angeles. Se învârtise în jurul ei, în vreme ce ea își împacheta grăbită lucrurile. Bărbatul nu înțelegea disperarea ei. Nicole nu-i răspunsese la nici una din întrebări și nu îi permisese s-o îmbrățișeze.
— La ce te-ai așteptat? răbufnise el într-un sfârșit. Că vom călări împreună spre soare apune, trăind fericiți până la adânci bătrâneți? Fii serioasă, Nicole, trăim într-o lume reală. Știi foarte bine că englezii nu vor accepta niciodată ca regină o femeie pe jumătate neagră.
Nicole fugise înainte ca Henry să-i observe lacrimile. Și așa s-a făcut, scumpa mea Genevieve, că am părăsit Los Angeles-ul cu două noi comori. Aveam o medalie de aur și o fetiță minunată crescând în mine. Gândurile îi zburară peste următoarele săptămâni de frământări și disperare, până în clipa când își adunase curajul pentru a vorbi cu tatăl ei.
— Nu… nu știu ce să fac, îi spusese lui Pierre în acea dimineață de septembrie, în salonul vilei din Beauvois. Știu că te-am dezamăgit teribil — m-am dezamăgit pe mine însămi — dar vreau să te întreb dacă ai ceva împotrivă… Adică, dacă vreau, Papa…. pot să rămân aici și să încerc…
— Bineînțeles, Nicole, o întrerupsese tatăl ei, plângând domol. A fost singura dată de la moartea mamei când îl văzuse astfel. Vom face ce se cade, continuase îmbrățișând-o.