Am fost așa de norocoasă, gândi Nicole. El s-a arătat atât de înțelegător. Nu m-a dojenit niciodată. Nu m-a întrebat nimic. Când i-am mărturisit că tatăl e Henry și că nu doream ca altcineva să mai știe acest lucru, mai ales Henry sau copilul, mi-a promis că-mi va păstra secretul. Și și-a ținut promisiunea.
Luminile reveniră brusc și Nicole se ridică în picioare pentru a-și cerceta închisoarea în noua circumstanță. Numai centrul cavității era perfect iluminat; ambele capete se aflau cufundate în umbră. Dată fiind situația, se simțea uimitor de bine și de încrezătoare.
Privi acoperișul hambarului și prin el, cerul de nedescris al lui Rama. Se gândi la ultimele ore și brusc o încercă un impuls. Nu se mai rugase de aproape douăzeci de ani, dar acum se lăsă să cadă în genunchi în lumina de la mijlocul cavității. Dumnezeule mare, spuse ea, știu că vine cam târziu, dar îți mulțumesc pentru tatăl, mama și fiica mea. Și pentru toate minunile vieții. Nicole aruncă o privire spre tavan. Zâmbea, iar în ochii ei sclipea o steluță. Și acum, ah, Doamne, nițel ajutor mi-ar prinde tare bine.
38. OASPEȚI
Micul robot păși în lumină și scoase sabia din teacă. Armata engleză sosise la Harfleur.
Henric al V-lea, noul rege al Angliei, continua să-și îndemne soldații imaginari. Nicole zâmbea ascultându-l. Petrecuse aproape un ceas urmărind peripețiile prințului Hal, de la destrăbălările tinereții la bătăliile împotriva lui Hotspur și ale celorlalți rebeli, până la tronul Angliei. Nicole citise cele trei piese Henric cu mulți ani înainte, dar era familiarizată cu perioada respectivă datorită fascinației nutrite pentru Jeanne d’Arc.
— Shakespeare te-a transformat în ceva ce tu n-ai fost niciodată, rosti ea cu voce tare adresându-se robotului, în vreme ce se apleca pentru a apăsa bagheta lui Richard pe tasta «Oprit». Ai fost un războinic, fără îndoială, nimeni nu contestă asta. Dar ai fost și un cuceritor rece și lipsit de milă. Ai însângerat Normandia sub jugul tău. Aproape că ai stins toată suflarea Franței.
Nicole râse nervos. Iată-mă discutând cu un prinț nesimțitor din ceramică, înalt de douăzeci de centimetri. Își aminti disperarea care o cuprinsese cu o oră mai devreme, după ce încercase încă o dată să găsească o cale de scăpare. Scurgerea inexorabilă a timpului devenise mai acută în clipa când băuse penultima înghițitură de apă. Ei bine, cel puțin așa este mai bine decât să-mi fie milă de propria-mi persoană, reflectă întorcându-se din nou către Prințul Hal.
— Și de ce altceva mai ești capabil, micul meu prinț? se interesă Nicole. Ce se întâmplă dacă introduc bagheta în deschizătura marcată C?
Odată activat, robotul făcu câțiva pași și se apropie de piciorul ei stâng. După o lungă tăcere, Prințul Hal vorbi, dar nu cu tonul de actor folosit până atunci în recital, ci cu accentul britanic al lui Wakefield.
— Ce înseamnă conversație, draga mea prietenă, iar repertoriul meu este considerabil. Însă nu vorbesc până ce te aud întâi pe dumneata.
Nicole râse.
— Perfect, Prințe Hal, spuse ea după o clipă de gândire, povestește-mi despre Jeanne d’Arc.
Robotul ezită, apoi își încruntă sprâncenele.
— A fost o vrăjitoare, doamna mea, arsă pe rug în Rouen la zece ani după moartea mea. Cât am domnit eu, armatele mele au cucerit nordul Franței. Vrăjitoarea franțuzoaică, pretinzând că era trimisă de Dumnezeu…
Nicole se opri din ascultat și ridică repede capul, observând umbră trecând pe deasupra. Avu impresia că ceva zburase peste acoperișul hambarului. Inima îi bătu nebunește.
— Hei, sunt aici! țipă ea cât putu de tare. Prințul Hal continua cu glas monoton să povestească cum succesul Ioanei readusese cuceririle sale sub coroana Franței.
— Atât de britanic. Tipic englezesc, spuse ea introducând încă o dată bagheta în orificiul de oprire a mecanismului.
Câteva clipe mai târziu umbra devenise uriașă, întunecând complet fundul cavității. Nicole privi în sus și inima aproape că-i sări din piept. Rotindu-se deasupra cavității, cu aripile larg deschise, se găsea o creatură uriașă, asemănătoare cu o pasăre. Involuntar, Nicole tăcu un pas înapoi și țipă. Creatura își băgă gâtul în cavitate și scoase o serie de țipete. Suntele erau stridente, și totuși oarecum melodioase. Nicole paralizase. Ființa repetă aproape aceeași secvență sonoră și apoi încercă — fără succes deoarece avea aripile prea mari — să coboare în îngusta cavitate.
În acest scurt interval, traumatica teroare scăzu în intensitate, iar Nicole studie creatura zburătoare. Fizionomia chipului ei, cu excepția celor doi ochi blânzi, de un albastru închis, înconjurați de un inel cafeniu, îi reamintea de pterodactilii văzuți cândva la muzeul de istorie naturală al Franței. Ciocul era destui de lung și coroiat. Gura nu avea dinți, iar cele două picioare, plasate simetric față de corp, se terminau fiecare cu câte patru gheare ascuțite.
Nicole aprecie masa avianului la aproximativ o sută de kilograme. Corpul, exceptând fața și ciocul, vârfurile aripilor și ghearele, era acoperit cu un material gros și negru, asemănător catifelei. În clipa când creaturii îi deveni clar că nu putea să coboare înăuntru, scoase două sunete ascuțite, se înălță și dispăru.
În primul minut după plecarea vizitatorului, Nicole nu se mișcă deloc. Apoi se așeză și se strădui să-și adune gândurile. Adrenalina generată de teamă îi curgea încă prin corp. Încercă să judece cele văzute. Prima idee fu că zburătoarea era un biot, asemeni tuturor celorlalte creaturi mobile observate pe Rama. Dacă-i biot, atunci este extrem de avansat, reflectă ea. Se concentră asupra celorlalți bioți pe care-i văzuse, atât crabii din Emisfera Sudică, cât și marea diversitate de creaturi ciudate filmate de prima expediție ramană. Nicole nu reușea să se convingă că avianul era biot. În ochii lui exista ceva…
Auzi bătăi de aripi în depărtare și trupul i se încordă. Se ghemui într-un colț întunecat, exact în clipa când lumina era iarăși acoperită de un uriaș corp suspendat. Nu, de astă dată erau două corpuri. Primul avian se întorsese cu un însoțitor, considerabil mai mare. Noul venit își introduse capul înăuntru și o fixă pe Nicole cu ochii lui albaștri, în vreme ce continua să planeze deasupra cavității. Scoase un sunet, mai puternic și mai puțin melodios decât celălalt, apoi își răsuci gâtul să-și privească însoțitorul. În timp ce avianii sporovăiau între ei, Nicole observă că ultimul sosit era acoperit cu o suprafață lustruită; asemănătoare linoleumului; în rest, exceptând mărimea, era identic cu primul ei vizitator. În cele din urmă, pasărea luă înălțime și ambele aterizară apoi pe marginea cavității, încă discutând. O observară pe Nicole în liniște un minut sau două. Pe urmă, după o scurt schimb de replici, dispărură împreună.
Spaima o extenuase psihic. Nicole se ghemui într-un colț și adormi imediat după plecarea oaspeților înaripați. Dormi profund câteva ore. O trezi un zgomot puternic, o pocnitură care răsună în hambar ca descărcarea unei arme. Se dezmetici repede, dar nu mai auzi nici un alt sunet inexplicabil. Corpul îi reaminti că-i este foame și sete. Scoase din buzunar resturile pe care le mai avea. Să le împart în două, sau să le mănânc acum, acceptând orice va urma? se întrebă precaută.