Cu un oftat adânc, Nicole decise să-și termine mâncarea și apa într-o ultimă masă. Spera ca ele să-i confere suficientă rezistență pentru a uita pe moment de foame. Se înșela. În timp ce sorbea ultima picătură de apă, mintea îi era bombardată de imaginile sticlelor de apă minerală pe care familia ei le avea întotdeauna pe masa din Beauvois.
După ce Nicole își termină prânzul, în depărtare auzi o nouă bubuitură. Rămase nemișcată să asculte, însă liniștea se instală din nou. Planuri de evadare îi dominau gândurile, toate bazându-se într-un fel sau altul pe ajutorul avianilor. Îi era ciudă pe ea însăși deoarece nu încercase să comunice cu ei când i se oferise ocazia. Nicole râse singură: Desigur, se puteau hotărî să mă mănânce. Dar cine spune că moartea prin inaniție e preferabilă celei de a fi mâncat de viu.
Nicole era convinsă că avianii aveau să se întoarcă. Poate că certitudinea îi era întărită de situația disperată în care se afla, totuși începu să întocmească un plan pentru momentul revenirii lor. Salut, se închipui spunându-le. Se va ridica cu o palmă deschisă, înaintând spre centrul cavității, exact sub creatura extraterestră. Va folosi apoi o serie de gesturi menite să-i comunice rugămintea — arătându-se de mai multe ori pe ea, după care groapa, sugerându-le astfel că nu era în stare să iasă de acolo; agitându-și mâinile spre aviani și spre acoperișul hambarului le va solicita astfel sprijinul.
Două zgomote ascuțite o aduseră înapoi la realitate. După o scurtă pauză, auzi o altă pocnitură. Nicole cercetă capitolul «Mediu ambiant» din Atlasul lui Rama de pe computer și râse deoarece nu ghicise imediat explicația fenomenului. Zgomotele erau produse de gheața care se sfărâma, pe măsură ce Oceanul Cilindric se topea de la tund spre suprafață. Rama se găsea încă în interiorul orbitei lui Venus (deși, lucru necunoscut lui Nicole, ultima manevră îl plasase pe o traiectorie a cărei distanță față de soare creștea din nou), iar căldura solară ridicase în cele din unnă temperatura deasupra punctului de îngheț al apei.
Atlasul o avertiza despre furtuni cumplite, uragane create de instabilitățile termice ale atmosferei imediat următoare topirii gheții. Nicole merse în centrul gropii.
— Haideți, păsărilor sau orice sunteți, strigă ea. Haideți să mă luați, dați-mi o șansă să scap de aici!
Avianii însă nu se întoarseră. Nicole rămase zece ore trează într-un colț, slăbind continuu pe măsură ce troznetele atingeau afară un maxim, și scădeau apoi treptat în intensitate. Începu să sufle vântul. La început fu doar o briză, iar când pocnetele gheții încetară, se transformă în vijelie. Nicole se simțea complet descurajată. Când adormi, iși spuse că nu avea să se mai trezească decât încă o dată sau de două ori.
Vânturile biciuiră New York-ul ore întregi. Nicole se ghemuise fără viață în colțul ei. Asculta șuieratul vântului și se revăzu așteptând într-o cabană de schi, în Colorado, pe durata unei vifornițe. Încercă să-și reamintească plăcerile schiului, dar nu izbuti. Foamea și oboseala îi afectaseră imaginația. Ramase nemișcată, cu mintea golită de gânduri, exceptând întrebarea ocazională cum e atunci când mori.
Nu-și aducea aminte când o cuprinsese somnul, dar nici momentul când se de$teptase. Era foarte slăbită. Mintea îi semnala faptul că ceva căzuse în groapă. Se făcuse iarăși întuneric. Nicole se târî spre capătul unde se găsea grămada de metal. Nu aprinsese lanterna, așa încât tresări puternic atunci când se lovi de ceva. Întinse mâinile sa pipăie. Obiectul era mare, mai mare decât o minge de baschet. Avea un exterior neted și o formă ovală.
Nicole se învioră. Pescui lanterna din costum și lumină obiectul. Avea culoarea albă, semănând mult cu un ou. Îl examină cu grijă. În clipa în care îl apăsă cu putere, obiectul cedă puțin sub presiunea degetelor ei. Pot să-l mănânc? se întreba ea, înfometată în asemenea grad, încât nu-și mai făcea griji în privința consecințelor.
Își scoase cuțitul și reuși să taie cu dificultate o bucată, băgând-o cu febrilitate în gură. N-avea nici un gust. O scuipă afară, începând să plângă. Lovi furioasă obiectul cu piciorul, iar acesta se rostogoli pe o parte. I se păru însă că auzise ceva. Îl împinse cu mai multă putere, răstogolindu-l încă o dată. Da, își spuse singură, da. Acela a fost un clipocit.
Găuritul cojii cu cuțitul se dovedi o treabă anevoioasă. După câteva minute, deschise trusa medicală și scoase bisturiul electric. Orice ar fi fost el, obiectul avea trei straturi separate și distincte. Învelișul era dur, asemănător cu cel al unei mingi de fotbal și relativ dificil de manipulat. Al doilea strat era mai moale, umed, de un albastru intens și de consistența unui pepene. În centru se găseau câțiva litri dintr-un lichid verzui. Tremurând de anticipare, Nicole băgă mâna făcută căuș prin incizie, și duse lichidul la buze. Avea un gust ciudat, medicinal însă răcoritor. Luă în grabă două înghițituri, după care anii de pregătire medicală se dovediră mai puternici.
Împotrivindu-se dorinței de a bea mai mult, Nicole introduse sonda de analiză în lichid pentru a-i determina compoziția chimică. Era atât de grăbită încât greși prima analiză, fiind nevoită să repete operația. După ce rezultatele apărură pe micul monitor modular ce putea fi anexat la oricare din instrumente, Nicole plânse de bucurie. Lichidul nu era otrăvitor. Din contră, era bogat în proteine și substanțe minerale de tipul celor pe care trapul ei le putea utiliza.
— Minunat! Minunat! strigă Nicole. Se ridică prea repede în picioare și aproape leșină. Precaută de data asta, se lăsă în genunchi și începu ospățul vieții sale. Bău lichidul și mâncă carnea umedă până se simți complet ghiftuită. Apoi căzu într-un somn adânc, binevenit.
Prima grijă după ce se trezi fu să determine cantitatea de «pepene-mană» pe care o mai avea la dispoziție. Fusese lacomă și o știa, însă faptul era de domeniul trecutului. Acum trebuia să-și gospodărească resursele, până ce va reuși cumva să-și asigure sprijinul avianilor.
Măsură cu grijă pepenele. Greutatea inițială fusese de aproape zece kilograme, din care mai rămăseseră în jur de opt. Estimă porțiunea necomestibilă la circa două kilograme, ceea ce-i lăsa șase kilograme de hrană, distribuită pe jumătate între lichidul verzui și miezul albastru. Să vedem, trei kilograme de lichid fac―
Calculele lui Nicole fură întrerupte de reaprinderea luminilor. Da, reflectă verificându-și ceasul, exact la timp, cu aceeași variație. Ridicându-și privirea de pe cadran, contemplă pentru prima dată în plină lumină obiectul sub formă de ou. Recunoașterea veni imediat. Oh, Doamne, își spuse trecându-și degetele peste liniile cenușii ce șerpuiau pe suprafața alb-crem. Aproape uitasem. Băgându-și mâna în costum, scoase piatra lustruită dăruită de Omeh la Roma, în noaptea de Anul Nou. O privi fix, apoi își mută privirea pe obiectul oval din groapă. Oh, Dumnezeule, repetă Nicole.
Băgă piatra în buzunar și scoase de data aceasta sticluța verde. «Ronata va ști când trebuie să bea din ea» îl auzi pe străbunicul ei rostind din nou. Nicole se așeză într-un colț și sorbi dintr-o înghițitură conținutul sticluței.