Varianta cea mai probabilă e că se vor întoarce în curând, judecă Nicole. Trebuie să rămân aproape de acest zid, așa încât să fiu observată ușor. Nu pierdu timpul gândindu-se la alte scenarii, mult mai improbabile. Pentru o clipă luă în considerație și posibilitatea ca asupra echipajului să se fi abătut un dezastru, nimeni nefiind disponibil să o caute pe ea. Dar și în acest caz, trebuie să procedez la fel. Mai devreme sau mai târziu tot vor veni.
Pentru a-și omorî timpul, luă o mostră din ocean și o testă. Apa conținea foarte puțin din otrăvurile organice descoperite de prima expediție ramană. Poate că au proliferat, dispărând apoi cât timp eu mă aflam încă în groapă, opină Nicole. Oricum, în prezent majoritatea lor practic a dispărut. Își sublinie în gând că la o adică, un bun înotător ar fi putut să traverseze apa fără barcă. Își aminti însă fotografiile bioților rechini și a celorlalți locuitori acvatici raportați de Norton și de echipajul său și își revizui astfel însemnarea.
Câteva ore străbătu zidul în lung și-n lat. În vreme ce-și mânca liniștită prânzul reprezentat de conținutul pepenelui-mană (gândindu-se totodată la metodele pe care le-ar fi putut întrebuința ca să recupereze și restul pepenelui, în caz că nu avea să fie recuperată în următoarele șaptezeci și două de ore), i se păru că aude un strigăt sosind dinspre oraș. Se gândi imediat la doctorul Takagishi.
Încercă să comunice prin radio. Nimic. Căută iarăși pe cer semnul vreunui elicopter. Încă medita dacă să-și abandoneze ori nu poziția de pe zid, când auzi un al doilea țipăt. De astă dată stabilise mai bine direcția aproximativă. Îndreptându-se spre scări, o porni spre sud în centrul New York-ului.
Nicole nu-și actualizase harta orașului stocată în computer. După ce traversă străzile circulare din apropierea pieței centrale, se opri lângă octaedru și introduse în memorie toate descoperirile, inclusiv hambarul cu gropi și celelalte lucruri pe care și le amintea. O clipă mai târziu, admirând frumusețea bizară a clădirii cu opt laturi, auzi al treilea strigăt. Semăna mai degrabă cu un țipăt strident. Dacă Takagishi era responsabil de el, atunci era capabil să scoată sunete foarte ciudate!
Traversă în fugă piața, încercând să se apropie de sursa țipătului cât încă îl avea proaspăt în minte. Lângă construcțiile situate pe latura opusă, țipătui se auzi din nou. De data aceasta auzi și un răspuns. Recunoscu vocile. Sunau asemeni celor ale perechii de aviani care o vizitaseră în groapă. Nicole deveni mai precaută. Merse mai departe. Vociferările păreau să vină din zona plaselor considerate de Francesca Sabatini atât de fascinante.
În mai puțin de două minute, Nicole stătea între doi zgârie-nori legați în partea de jos printr-o plasă groasă de ochiuri, înaltă de vreo cincizeci de metri. La douăzeci de metri deasupra solului, un avian cu corpul ca de catifea fusese prins în capcană. Ghearele și aripile i se încurcaseră în plasa lipicioasă. Zărind-o pe Nicole, scoase un strigăt. Însoțitorul său mai mare, ce până atunci se rotise în cercuri deasupra clădirilor, coborî în picaj spre ea.
Nicole se ghemui lângă fațada unuia dintre zgârie-nori. Avianul articulă niște sunete de parcă ar fi certat-o, dar nu o atinse. Celălalt cu trup catifelat spuse ceva, iar după un schimb de replici, uriașa pasăre de linoleum se retrase pe un soi de terasă, la vreo douăzeci de metri depărtare.
După ce se calmă (continuând însă să urmărească cu coada ochilor pasărea uriașă), Nicole se apropie de plasă și o inspectă cu grijă. Nici ea și nici Francesca nu avuseseră timp să o facă atunci când îl căutaseră pe Takagishi, așa că aceasta constituia prima ocazie de a o examina pe îndelete. Plasa era confecționată dintr-un material asemănător cu frânghia, de o oarecare elasticitate și cu o grosime de patru centimetri. Existau acolo mii de intersecții, și în fiecare se găsea un mic nod. Nodurile erau într-adevăr puțin lipicioase, dar nu îndeajuns ca s-o determine pe Nicole să creadă că întreaga plasă era opera unui păianjen, întinsă pentru a captura diferite zburătoare.
În vreme ce studia partea de jos a plasei, avianul liber zbură pe deasupra capului ei și ateriză în apropierea prietenului prins în cursă. Atent să nu se încâlcească la rândul său în ochiurile plasei, începu să se joace cu corzile folosindu-și ghearele. Le întinse și le răsuci, cu oarecare greutate. Apoi păși cu gingășie spre locul unde zăcea celălalt avian și încercă stângaci să rupă ori să desfacă legăturile în care fusese prins acesta. După ce termină mișcarea, pasărea se dădu înapoi și o fixă pe Nicole.
Ce face oare? se întrebă Nicole. Sunt sigură că vrea să-mi comunice ceva… Observând că Nicole rămâne nemișcată, avianul repetă cu sârguință întreaga operațiune. De această dată, Nicole înțelese că ființa extraterestră părea să-i spună că nu își poate elibera prietenul. Nicole zâmbi și-i făcu un semn din mână. Apoi, stând mai departe la baza plasei, legă două dintre corzile adiacente. Când le desfăcu după aceea, ambii aviani își manifestară zgomotos aprobarea. Repetă mișcarea de două ori, arătând întâi spre ea, apoi se creatura cu corp de catifea prinsă deasupra.
Urmă o conversație rapidă în limbajul lor puternic, uneori melodios, și cea mai mare dintre păsări se întoarse pe terasă. Nicole se uită la cealaltă. Se prinsese în trei locuri diferite, iar zbaterile ulterioare nu reușiseră decât să o încurce și mai mult în corzile elastice. Femeia presupuse că avianul se lăsase surprins de uraganul violent și fusese aruncat în plasă noaptea trecută. Firele se deformaseră probabil sub impact, iar când reveniseră la poziția normală, pasărea se văzuse prinsă în capcană.
Nu îi venea greu să se cațăre. Plasa era bine ancorată de ambii zgârie-nori, și cântărea destul de mult ca Nicole să nu se legene. Douăzeci de metri reprezentau însă o înălțime apreciabilă, mai mare decât cea a unei clădiri normale cu șase etaje, astfel că Nicole începuse să-și schimbe părerea când, în sfârșit, ajunse alături de avianul prizonier.
Gâfâia din cauza efortului. Se apropie încetișor de avian, pentru a se asigura că nu înțelesese greșit comunicarea lor. Creatura străină o urmări fix cu uriașii ei ochi albaștri.
Una din aripi se încurcase foarte aproape de capul păsării. Nicole începu să o elibereze numai după ce-și înfășură câteva corzi în jurul propriilor glezne, protejându-se împotriva unei eventuale căderi. Treaba era anevoioasă. La un moment dat o învălui respirația puternică a creaturii. Cunosc acest miros, constată ea. Lui Nicole îi luă o clipă să facă conexiunea cu pepenele-mană din care consumase mai devreme. Deci mănânci același lucru. Dar de unde vine? Își dori să fi fost în stare să le vorbească acestor ființe stranii și minunate.
Se luptă cu primul nod. Era foarte strâns. Se temea să tragă prea puternic, să nu rănească cumva aripa creaturii. Introduse mâna în trusa medicală și scoase bisturiul.
În aceeași clipă, celălalt avian se năpusti asupra ei, țipând și vociferând, încât o sperie de moarte. Pasărea nu-i permise să continue operația până ce Nicole nu se îndepărtă de prizonier, demonstrând cum funcționează bisturiul pe una din corzile alăturate.
Odată cu utilizarea scalpelului, treaba se termină rapid. Avianul cu trup de catifea se ridică în aer, inundând împrejurimile cu muzicale strigăte de fericire. Însoțitorul i se alătură în această sărbătoare și cele două păsări se jucară, ca niște îndrăgostiți, în aerul de deasupra plasei. Un moment mai târziu dispărură, iar Nicole coborî încet pe sol.