Era mulțumită de ea însăși. Acum era pregătită să se întoarcă pe zid și să aștepte expediția de salvare, pe care o considera iminentă. Se îndreptă spre nord cântând o melodie populară de pe Loira, pe care și-o amintea din adolescență.
După câteva minute, Nicole avea din nou tovărășie. Mai precis, avea un ghid. Ori de câte ori pornea într-o direcție greșită, avianul de catifea care zbura deasupra făcea un tărăboi cumplit: Zgomotul înceta doar când Nicole alegea direcția cea bună. Mă întreb oare unde mergem? reflectă ea.
În piață, la nu mai mult de patruzeci de metri de octaedru, avianul se abătu brusc asupra unei porțiuni deloc vizibile de pe solul metalic. Bătu din aripi de câteva ori, apoi se roti deasupra locului. Un soi de capac se dădu în lături, iar creatura dispăru sub nivelul pieței. Ieși de două ori la suprafață, scoase niște sunete în direcția lui Nicole, apoi coborî din nou.
Nicole pricepu mesajul. Cred că sunt invitată în casă să cunosc familia: Să sperăm doar că nu constitui cina.
41. UN PRIETEN VERITABIL
Nicole nu știa la ce să se aștepte. Nu era înspăimântată. Se apropie de deschizătură, privind înăuntru. Curiozitatea reprezenta sentimentul dominant. Se îngrijoră pe moment ca nu cumva expediția de salvare să sosească cât timp ea se afla sub pământ, dar se convinse că sosirea echipajului va avea loc mai târziu.
Acoperământul dreptunghiular era lung de zece metri și lat de aproape șase. După ce se încredință că Nicole îl urmează, avianul zbură în gaură și o așteptă pe a treia terasă. Nicole se ghemui lângă deschizătură și scrută adâncimile. Observă câteva lumini în zonă, însă la distanță clipeau mai multe lămpi. Nu putea să estimeze cu precizie adâncimea la care ajungea coridorul, dar mai mult ca sigur că depășea douăzeci sau treizeci de metri.
Coborârea nu era deloc simplă pentru o specie nezburătoare. Coridorul vertical era de fapt o gaură mare, cu o serie de terase largi plasate lateral. Fiecare avea exact aceleași dimensiuni, aproximativ cinci metri lungime pe unul lățime, fiind distanțate între ele la doi metri. Nicole trebuia să fie foarte precaută.
Lumina din coridor provenea de la deschizătura din piață și de la câteva lampioane, atârnate pe pereți la fiecare patru trepte. Felinarele erau înfășurate într-un material transparent foarte subțire, cu aspect de hârtie. Fiecare adăpostea o flacără mică, alături de o substanță lichidă pe care Nicole o presupuse a fi combustibilul.
Prietenul ei catifelat o aștepta cu răbdare, mereu cu câte trei terase dedesubt. Nicole avea senzația că în eventualitatea unei căderi, avianul ar fi prins-o din zbor, dar nu dorea să-și verifice ipoteza. Mintea îi lucra cu repeziciune. Concluzionase deja că avianii nu erau bioți. Însemna așadar că avea în față reprezentantul unei specii extraterestre. Însă ei nu pot fi ramanii, raționă Nicole. Nivelul lor de dezvoltare tehnologică e total inconsistent cu această navă.
Nicole își aminti din lecțiile de istorie de maiașii săraci și înapoiați, descoperiți de conchistadori în Mexic. Spaniolii consideraseră imposibil ca strămoșii acelor oameni ignoranți să fi construit asemenea centre impresionante de ceremonii. Să se fi întâmplat același lucru aici? se întrebă ea. Să fie acești stranii aviani tot ce a mai rămas din specia care l-a construit pe Rama?
La douăzeci de metri sub nivelul solului, Nicole auzi ceva ce aducea cu zgomotul unei ape curgătoare. Sunetul se intensifică în momentul în care puse piciorul pe o terasă ce constituia de fapt o extindere a unui tunel orizontal. De cealaltă parte a coridorului vertical se zărea un gang similar, cufundat în întuneric și de asemenea paralel cu suprafața.
Ghidul ei zburător se afla ca de obicei cu trei trepte mai jos. Nicole indică tunelul din spatele ei. Creatura se apropie de ea și se roti hotărât peste cele două terase situate imediat sub Nicole, dându-i clar a înțelege că trebuia să coboare mai departe.
Nicole însă nu voia să cedeze așa de ușor. Scoase bidonul și se făcu că bea din el. Arătă apoi spre tunelul întunecat din spate. Avianul bătu din aripi, părând să-și cântărească decizia, după care zbură peste capul ei și dispăru în beznă. Patruzeci de secunde mai târziu, Nicole zări în depărtare o lumină, crescând pe măsură ce se apropia de ea. Avianul se întorsese cu o torță într-una din gheare.
Nicole îl urmă cale de vreo cincisprezece metri. Ajunseră într-o cameră situată în stânga tunelului, unde se găsea o cisternă mare cu apă. Apă proaspătă curgea înăuntru dintr-o țeavă înfiptă în perete. Nicole scoase spectrometrul și testă lichiduclass="underline" era H2O aproape pură, cu nici un alt element chimic depășind mai mult de o parte la un milion. Grijulie la bunele maniere, Nicole făcu mâinile căuș și bău cu nesaț din apa curgătoare. De necrezut cât de delicioasă putea să fie!
După ce termină de băut, continuă să înainteze în aceeași direcție. Pe avian îl cuprinse însă o frenezie bruscă, zburând încoace și-ncolo și țipând mereu, până ce Nicole făcu cale întoarsă la coridorul vertical. Observă că intensitatea luminii scăzuse considerabil. Ridicându-și privirile, constată că deschizătura spre piața din New York era acum acoperită. Sper că asta nu înseamnă că am rămas aici de-a binelea, cugetă ea.
După alți douăzeci de metri, se ivi încă o pereche de tuneluri orizontale întunecate, perpendiculare pe coridorul principal. La acest nivel, avianul cu aspect catifelat, nelăsând torța din gheare, o conduse pe Nicole două sute de metri printr-unul din culoarele orizontale. Ajunseră într-o incintă spațioasă, circulară, cu tavanul foarte înalt. Avianul se folosi de torță pentru a aprinde câteva felinare de perete plasate împrejur, apoi dispăru. Se scurse aproape o oră. Nicole rămase cât de liniștită putea, studiind cu interes încăperea neagră, care îi amintea de o grotă sau o peșteră. Nu se vedeau nici un fel de decorațiuni. În cele din urmă, se concentră asupra modalității de informare a avianilor că era gata de plecare.
Când într-un târziu prietenul ei catifelat se întoarse, îl însoțeau patru asociați. Nicole îi auzi fâlfâind din aripi pe culoar și scoțând sunete intermitente. Companionul avianului ei (Nicole presupuse că era vorba de perechea lui) și alte două creaturi, cu suprafețele de linoleum intrară înăuntru primii. Aterizară și se apropiară cu stângăcie de Nicole, pentru a o examina îndeaproape. După ce se așezară în partea opusă a camerei, înăuntru zbură o altă creatură de catifea, aceasta de culoare cafenie și nu neagră. În gheare ținea un mic pepene. Ovoidul fu așezat înaintea lui Nicole. Avianii rămaseră în expectativă. Nicole tăie dibace cu bisturiul o optime din pepene, îl ridică să ia o înghițitură din lichidul verzui dinăuntru, apoi duse restul gazdelor ei. Aceștia țipară admirativ, apreciind precizia tăieturii în vreme ce-și treceau pepenele-mană unul altuia,
Nicole îi privi mâncând. Împărțiră pepenele fără nici o partiționare prealabilă. Cei doi aviani catifelați se dovediră surprinzător de abili și delicați în folosirea ghearelor, făcând cât maîpuțină mizerie pe jos și ne lăsând resturi. Avianii mai mari erau mult mai neîndemânatici; lui Nicole îi amintiră de animalele de pe Pământ. Ca și ea, nici una dintre păsări nu se atinse de coaja tare a pepenelui.