De îndată ce terminară de mâncat, avianii — care pe durata mesei nu scoseseră nici un sunet — se strânseră într-un cerc, preț de câteva secunde. Cercul se desfăcu când avianul de catifea maronie îngână ceva ce aducea a cântec. Unul câte unul se apropiară să-i arunce o ultima privire, apoi dispărură. Nicole rămase liniștită pe loc întrebându-se ce avea să urmeze. Avianii lăsaseră luminile aprinse în sufragerie (în sala de banchet, sau ce altceva o fi fost ea), în schimb în coridorul adiacent era întuneric bezna. Era limpede că doreau ca ea să stea acolo unde se afla, cel puțin pentru moment. Nicole nu dormise de mult timp și se simțea sătulă. Ei bine, își zise ghemuindu-se pe podea după o scurtă dezbatere interioară, poate că un pui de somn mă va înviora.
În vis auzi pe cineva strigându-i numele, dar vocea venea de foarte departe. Se văzu nevoită să-și încordeze auzul ca să o distingă. Se trezi cu o tresărire și încercă să-și amintească unde se găsea. Ascultă cu atenție, dar nu auzi nimic. Verificându-și ceasul, își dădu seama că dormise patru ore. Ar fi cazul să o iau din loc, socoti Nicole. În curând se va face întuneric si nu vreau să ratez șansa de a fi recuperată.
Pătrunse în culoar și aprinse lanterna. În mai puțin de un minut ajunse la coridorul vertical. Se apucă imediat să escaladeze treptele. Chiar sub locul unde se oprise în vederea scurtei excursii la cisterna cu apă, Nicole auzi un sunet ciudat deasupra capului. Se opri pentru a-și trage răsuflarea. Aplecându-se peste gol, îndreptă fasciculul lanternei în sus, în direcția sunetului. Ceva voluminos se mișca încoace și încolo în zona primului nivel al coridorului vertical.
Nicole urcă precaută pe treapta următoare și se ghemui sub noul fenomen de deasupra. Orice ar fi fost el, acoperea întreaga terasă din fața tunelului la fiecare cinci secunde. Nicole nu avea nici o posibilitate să-l evite. Nu putea urca pe terasă și apoi pe următoarea în mai puțin de cinci secunde.
Se apropie de un capăt al treptei și ascultă intens. După ce lucrul se întoarse și se îndreptă în direcție opusă, Nicole ridică capul peste margine. Obiectul se deplasa rapid pe roți, iar din spate arăta asemeni unui tanc. Nu reuși să arunce decât o privire rapidă, deoarece jumătatea superioară a mașinii se răsuci cu viteză, pregătindu-se să revină pe același traseu.
Un lucru e sigur, își spuse Nicole așteptând pe terasa de dedesubt. Tancul acela este un soi de santinelă. Se întrebă dacă poseda senzori — cu siguranță nu dăduse nici un semn că ar fi auzit-o — dar decise că nu-și putea permite să afle. Nu prea ar valora mult ca gardian dacă nu ar fi în stare să observe un intrus.
Nicole coborî în liniște treptele până la nivelul sufrageriei.
Era cumplit de dezamăgită și furioasă pe ea însăși că intrase în bârlogul avianilor. Încă nu-i venea să creadă că avianii ar putea-o reține prizonieră. La urma urmei, nu o invitase creatura înăuntru după ce Nicole îi salvase viața?
O nedumerea și tancul-santinelă. Existența lui era deconcertantă, și în totală discrepanță cu nivelul de dezvoltare tehnologică al oricăror alte lucruri din bârlog. Ce scop avea? De unde apăruse? Din ce în ce mai straniu, reflectă Nicole.
Revenită pe cel de-al doilea nivel subteran, se uită în jur să vadă dacă mai exista o altă cale de a ieși din adăpost. De cealaltă parte a coridorului se afla un șir identic de terase. Dacă ar fi reușit să sară, atunci poate…
Înainte de a lua serios în considerație un astfel de plan, trebuia să știe dacă primul nivel nu era păzit tot de o santinelă. Nu-și putea da seama din locul unde se afla, așa că învinovățindu-se pentru prostie, urcă din nou treptele de deasupra. Privind vizavi, constată că avea noroc. Terasa din fața tunelului opus era pustie.
Când ajunse iarăși la nivelul doi, Nicole era deja obosită de atâta cățărat. Privi tunelul deschis în partea cealaltă a coridorului vertical și luminile ce se zăreau în abisul de sub ea. Dacă nu reușea saltul, ar fi murit aproape sigur. Nicole era o bună judecătoare a distanțelor și aprecie că între cele două terase se întindea un gol de circa patru metri. Patru metri, murmură în bărbie, cel mult patru și jumătate. Lăsând loc pentru o marjă de siguranță, trebuie să sar cinci metri, în costum și cu rucsacul în spate.
Își aminti o după-amiază de duminică, cu patru ani în urmă la Beauvois, când Genevieve avea zece ani și priveau împreună la televizor Olimpiada din 2196.
— Mai poți să sari, Maman? întrebase fetița, nereușind încă să-și închipuie mama ca pe o campioană olimpică.
Pierre reușise s-o convingă să o ducă pe Genevieve pe terenul de atletism situat lângă gimnaziul din Luynes. Uitase cum să-și dozeze triplul salt, dar după treizeci de minute de încălzire și antrenament, Nicole reușise o săritură simplă de șase metri și jumătate în lungime. Genevieve nu se arătase foarte impresionată.
— Mamă, spusese ea în timp ce traversau pe bicicletă câmpurile înverzite spre casă, sora mai mare a lui Danielle poate sări aproape la fel de mult, și ea nu-i decât studentă.
Amintirea lui Genevieve stârni o tristețe profundă în sufletul lui Nicole. Tânjea după glasul ei, voia să-i pieptene părul, sau să meargă împreună cu barca pe micul lor heleșteu de lângă Bresme. Nu prețuim niciodată cum se cuvine timpul pe care-l avem, decât atunci când este prea târziu.
Nicole coborî în tunelul unde o lăsaseră avianii. Nu va încerca să sară. Era prea periculos. Dacă aluneca…
— Nicole des Jardins, unde naiba ești?
Nicole înmărmuri auzind chemarea, foarte slabă și venind de undeva de la mare distanță. Își imaginase oare?
— Nicole, auzi din nou. Era vocea lui Richard Wakefield, fără nici o putință de îndoială. Alergă înapoi în coridorul vertical și vru să strige. Ba nu, se răzgândi Nicole. Asta i-ar trezi. Nu-mi trebuie mai mult de cinci minute. Pot să sar…
Șuvoiul de adrenalină îi inunda întreg trupul. Își măsură pașii și sări peste abis fără dificultate. Treptele le urcă cu o viteză incredibilă. Aproape de vârf, auzi iarăși chemarea lui Wakefield.
— Sunt aici, Richard. Dedesubt, strigă ea. Sub piață.
Se întinse spre capac și încercă să-l miște. Nu voia să se clintească din loc.
— Porcăria dracului, țipă ea în timp ce un Richard uluit se învârtea în apropiere.
— Richard, vino aici. Unde îmi auzi vocea. Bate în pământ.
Richard începu să lovească în capac. Strigau unul către celălalt. Zgomotul era asurzitor. De departe de jos, Nicole auzi fâlfâit de aripi. Ridicându-se în coridor, avianii începură să țipe și să vocifereze.
— Ajutați-mă, strigă la ei Nicole. Arătă cu degetul spre capac. Prietenul meu se găsește sus.
Richard continua să izbească. Doar cei doi aviani care o descoperiseră pe Nicole în groapa din hambar se apropiară de ea. Se rotiră în jur, bătând din aripi și țipând către ceilalți cinci, aflați cu un nivel mai jos. Din câte se părea, creaturile se certau, deoarece avianul negru de catifea își întinse de două ori gâtul spre cei de jos, scoțând niște sunete cumplite.
Capacul se deschise brusc. Richard abia reuși să-și recapete echilibrul ca să nu se prăbușească în gol. Când privi în jos, o văzu pe Nicole și pe cele două păsări gigantice, dintre care una se repezi drept la el, în vreme ce Nicole se cățăra afară.
— Dumnezeule! exclamă el, nedezlipindu-și ochii de la zborul avianului.