Nicole era copleșită de bucurie. Se aruncă în brațele lui Wakefield.
— Richard, ah Richard, sunt atât de fericită să te văd. El rânji și îi întoarse îmbrățișarea.
— Dacă aș fi știut că te vei simți așa, aș fi venit mult mai repede.
42. DOI EXPLORATORI
— Fă-mă să înțeleg bine. Îmi spui că ești singur? Și că nu avem nici o modalitate să traversăm Oceanul Cilindric?
Richard încuviință din cap. Era prea mult pentru Nicole. Cu cinci minute mai devreme exulta de bucurie. Coșmarul luase în cele din urmă sfârșit. Își imaginase întoarcerea pe Pământ, întâlnirea cu tatăl și fiica ei. Iar acum el îi. spunea…
Se îndepărtă repede și-și rezemă capul de una din clădirile din jurul pieței. Lacrimile i se scurgeau pe obraji, în timp ce dădea frâu liber dezamăgirii. Richard o urmări de la distanță.
— Îmi pare rău, rosti el.
— Nu e vina ta, replică Nicole după ce își regăsi cumpătul. Numai că nu mi-a trecut prin minte că aș putea să întâlnesc un membru al echipajului, și tot să nu fiu salvată… Se întrerupse. Nu era corect din partea ei să-l facă pe Richard să sufere. Veni lângă el și se forță să surâdă. De obicei nu sunt atât de emotivă. Și în plus ți-am întrerupt istorisirea. Făcu o pauză pentru a-și șterge ochii. Îmi povesteai despre rechinii bioți care urmăreau barca cu motor. I-ai observat abia la jumătatea apei?
―— Mai mult sau mai puțin, replică Richard. Dezamăgirea ei îl domolise. Râse nervos. Îți aduci aminte, la una din simulările noastre am fost criticați că nu am lansat la început în apă o barcă cu pilot automat, doar pentru a ne încredința că nu deranjăm cumva «echilibrul ecologic». Mă rog, la momentul respectiv am considerat sugestia ridicolă. Acum nu mai sunt la fel de sigur. Rechinilor bioți nu le-a prea păsat de vasele echipajului Newton, dar barca mea cu motor i-a supărat cu certitudine.
Richard și Nicole se așezară împreună pe una din cutiile metalice cenușii împrăștiate în piață.
— Am reușit să-i evit o dată, dar am avut mare noroc, reluă Richard. Când n-am mai avut altă variantă, am sărit pur și simplu peste bord și am înotat. Din fericire, barca o urmăreau și nu pe mine. N-am mai văzut nici unul până ce am ajuns la doar o sută de metri de țărm.
— De cât timp ești tu în Rama? întrebă Nicole.
— De vreo șaptesprezece ore. Am plecat de pe Newton la două ore după răsărit. Am pierdut al dracului de mult timp încercând să repar stația releu de la baza Beta. A fost însă imposibil.
Nicole îi pipăi combinezonul de zbor.
— În afară de păr, nici nu s-ar zice că ai fost ud.
Richard râse.
— Ah, unul din miracolele țesăturilor moderne. Ai crede că s-a uscat aproape imediat după ce-am schimbat unitățile termice? Și mie îmi venea greu să-mi închipui că tocmai înotasem douăzeci de minute în apa rece. Se uită la ea. Nicole se relaxa încetul cu încetul. Sunt totuși surprins, Cosmonaut des Jardins, cum de nu mi-ai pus încă cea mai importantă întrebare. Cum de am știut unde te afli?
Nicole își scosese scanerul și citea valorile biometrice ale lui Richard. Totul se găsea în limitele normale, în pofida cumplitei curse de înot. Nu înțelese imediat întrebarea.
— Știai unde sunt? zise ea în cele din urmă, ridicând dintr-o sprânceană. Credeam că pur și simplu hoinăreai…
— Haide, doamnă. New York-ul e mic, dar nu atât de mic. Zidurile astea înconjoară douăzeci și cinci de kilometri pătrați. Iar pe legăturile radio nu te poți baza deloc. Rânji vesel. Să vedem, dacă m-aș fi oprit pe fiecare metru pătrat să-ți strig numele, ar fi trebuit să te chem de douăzeci și cinci de milioane de ori. Acordând pentru fiecare chemare zece secunde — timpul necesar cât să aștept un răspuns și să mă deplasez în următorul careu — ar însemna șase chemări pe minut. Așadar asta mi-ar fi luat patru milioane de minute, ceea ce este cu puțin peste șaizeci de mii de ore, sau două mii cinci sute de zile terestre -
— Bine, bine, îl întrerupse Nicole, râzând în cele din urmă. Spune-mi cum ai știut unde sunt.
Richard se ridică:
— Îmi dai voie? rosti el dramatic, întinzând degetele spre buzunarul de la piept al costumului ei de zbor.
— Bănuiesc că da, răspunse ea, deși nu-mi imaginez…
Richard îi băgă mâna în buzunar și-l scoase afară pe Prințul Hal.
— El m-a condus la tine. Ești un băiat bun, prințul meu, deși pentru o vreme am crezut că m-ai dezamăgit.
Nicole nu pricepea câtuși de puțin ce spunea Richard.
— Prințul Hal și Falstaff sunt prevăzuți cu balize perechi de semnalizare, explică bărbatul. Emit cincisprezece impulsuri puternice pe secundă. Cu Falstaff amplasat în cortul meu din tabăra Beta și cu un emițător echivalent în punctul Alfa, ți-am determinat poziția prin triangulație. Așadar știam cu precizie unde te afli — cel puțin în raport cu coordonatele x-y. Algoritmul meu simplu de urmărire nu fusese proiectat pentru excursii în z.
— Deci așa ar denumi un inginer vizita mea în bârlogul avianilor? întrebă Nicole cu un alt zâmbet pe buze. O excursie în z?
— Este unul din modurile de a o descrie.
Nicole clătină din cap.
— Nu știu ce să cred despre tine, Wakefield. Dacă cunoșteai într-adevăr unde mă aflam în tot acest răstimp, de ce naiba ai așteptat atâta…
— Pentru că te-am pierdut, sau am crezut că așa s-a întâmplat, înainte de a te descoperi… după ce m-am întors să-l recuperez pe Falstaff.
— M-am prostit eu de tot în ultima săptămână, ori explicația aceasta abracadabrantă este puțin cam confuză?
Fu rândul iui Richard să râdă.
— Poate că ar trebui să pun mai multă ordine în prezentarea mea. Făcu o pauză. În iunie trecut, am fost extrem de iritat când grupul de ingineri de navigație a decis să nu se folosească balizele ca locatoare personale de rezervă. Am argumentat, fără succes din păcate, că ar putea apare situații de urgență sau împrejurări neprevăzute, în care raportul semnal-zgomot al legăturilor radio obișnuite să se situeze sub nivelul de prag. Așa că mi-am echipat trei dintre roboți, pentru orice eventualitate…
Nicole îl studie pe Richard Wakefield în timp ce acesta vorbea. Uitase cât de amuzant și surprinzător putea să fie. Era convinsă că dacă ar fi pus întrebările corecte, el i-ar fi vorbit pe marginea aceluiași subiect o oră întreagă.
— Apoi Falstaff a pierdut semnalul, spunea el. Nu am fost prezent în clipa aceea, deoarece mă pregăteam să vin cu Hiro Yamanaka să vă iau pe tine și pe Francesca cu elicopterul. Falstaff dispune însă de un mic casetofon și etichetează temporal toate datele. Când tu nu ai mai apărut, am verificat înregistrarea și am descoperit că semnalul încetase brusc.
A revenit pentru scurt timp câteva minute mai târziu, când discutam prin radio, dar imediat după ultima noastră conversație a dispărut de-a binelea. Comportamentul mi-a sugerat o defecțiune. Am crezut că Prințul Hal s-a defectat. După ce Francesca mi-a spus că ai însoțit-o până în piață, atunci practic m-am convins că Prințul Hal―
Nicole nu asculta decât cu una din urechi, însă când auzi numele Francescăi tresări brusc.
— Oprește-te, îl întrerupse ridicând mâna. Ce-ai zis că ți-a spus?
— Ca ați părăsit hambarul împreună și că te-ai despărțit de ea câteva minute mai târziu, să îl cauți pe Takagishi…
— Asta-i o tâmpenie totală, declară Nicole.
— Adică?
— Este o minciună. O minciună clară și limpede. Am căzut în groapa de care ți-am vorbit câtă vreme Francesca se afla acolo, sau la cel mult un minut după plecarea ei. După aceea nu m-a mai văzut.